Arhivă pentru Septembrie 2009

Istoricul Sfantului Munte Athos

Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km, aria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe (Jupiter) care avea un templu pe unul din vârfurile Muntelui.

Printre celelalte temple de pe Athos, pe unul din vârfurile cele mai înalte, era zidit templul zeului Apolon, care întrecea pe toate ca mărime, înăltime si artă.

In zilele senine, idolul se vedea dela Constantinopol si era adorat cu însufletire. In timpurile vechi Athosul era tot atât de renumit ca si Olimpul, faimosul munte, pe înăltimea căruia sălăsluiau zeii mitologiei antice. De la poalele Athosului si până la cele ale Olimpului se întinde ca o pânză albastră, frumoasa mare Egee, semănată ca o multime de insule, a căror legende sunt cunoscute de toate popoarele. Athonul însusi, nu de putine ori a slujit de sălas zeilor din Olimp.

O legendă spune, că vreme îndelungată a petrecut aici si Junona.

Muntele Athos, pe atunci era locuit de păgâni. Deasupra lui se aflau 5 cetăti: Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone. Locuitorii acestor cetăti ca si cei de prin insulele din apropiere, au adus multe jertfe sângeroase zeitătilor de pe munte, si în special lui Apolon cel de pe vârful Athonului. Lumea dornică să cunoască viitorul venea de prin toate părtile, spre a-l consulta si toti primeau de la dânsul răspunsuri potrivite, dar fireste mincinoase, ca toate răspunsurile oracolelor păgâne.

După poemele lui Homer, pe lângă Atbon, ar fi trecut flota viteazului între viteji, Achile, fiul lui Pele, regele Tesaliei, când împreună cu Agamenon, si înteleptul Ulise, au pornit război împotriva Troiei, faimoasa cetate ale cărei ruine se văd si astăzi, pe coastele Asiei Mici.

apollo athos

Crestinarea Athosului

Păgânii care locuiau Sf. Munte, după o veche traditiune bisericească au primit crestinismul din vremile cele dintâi ale erei crestine, în niste conditiuni cu totul exceptionale. Se stie că, după înăltarea Mântuitorului la cer si pogorârea Sf. Duh asupra celor 12 Apostoli, printre care erau si sfintele femei mironosite, în frunte cu Sf. Fecioară Maria, urmând poruncii Mântuitorului: Mergând învătati toate neamurile… si propovăduiti evanghelia la toată zidirea”, Sf. Apostoli au tras la sorti, care încotro să meargă la propovăduire.

In chipul acesta, s-au orânduit toti, fiecare în câte o parte a lumii. Cât despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rânduit mai înainte soarta, trimitând pe arhanghelul Gavriil, care i-a vestit, ca să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple păgâne. Aceasta s-a îndeplinit întocmai, în următoarele împrejurări: In insula Cipru, fusese rânduit episcop, Lazăr, cel înviat a 4-a zi din morti; hirotonit de către apostolul Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel. După un timp, oarecare, Lazăr a fost cuprins de un dor nespus, de a mai vedea, odată înainte de a-si da obstescul sfârsit pe Preasfanta Fecioară; dar stiind bine, că el nu se mai putea duce la Ierusalim, din cauza iudeilor, care-l urmăreau, ca să-l ucidă, a scris o epistolă Maicii Domnului, prin care o ruga, cu multă stăruintă si cu adâncă smerenie, ca să vină ea la Cipru, spre a-I împărtăsi blagoslovirea Fiului si Dumnezeului.

Maica Domnului, primind scrisoarea aceasta duioasă, a răspuns Sf. Lazăr, că-i va îndeplini dorinta, numai să-i trimită o corabie în portul Iaffa, ca să o ia. Primind acest răspuns, Sf. Lazăr s-a umplut de o bucurie nespusă si a trimis îndată corabia la port. Maica Domnului o astepta. S-a suit în corabie, însotită fiind de apostolul Ioan feciorelnicul -în grija căruia o lăsase Mântuitorul – si de alti doi apostoli si s-au îndreptat cu corabia, spre insula Cipru.

Vântul însă fiind împotrivă, – după dumnezeiasca rânduială de sus – se pomeneste după câtăva vreme de călătorie, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi. Când s-a apropiat corabia de tărm, s-a întâmplat o minune! Toti idolii din munte au căzut cu fetele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăti; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat: „Iesiti noroadelor bărbati si femei, tineri si bătrâni si alergati în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinati pe Maica Marelui Impărat si adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos!” Si zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-nsul, sfărâmând coama întreagă a muntelui si prăbusindu-se în adâncurile mării.

Norodul, auzind aceasta, s-a înspăimântat foarte si adunându-se la un loc cu mic cu mare s-au pogorât în grabă la limanul lui Climent, unde au întâmpinat pe Preasfanta Născătoare de Dumnezeu si Sf. Apostoli care era cu dânsa. Fiind ea in corabiei i-au adus cuviincioasa cinstire si căzând i s-au închinat, zicând: „O Preasfântă stăpână, Maică pururea Fecioară! Spune-ne luminat cum ai născut pe cel neîncăput? Cum ai hrănit cu lapte din sânul Tău pe cel ca hrăneste toată făptuirea si cum ai tinut în Sf. Tale brate pe cel ce tine în brate toată zidirea?” Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, deschizând gura a dezvăluit norodului aceluia înselat de idoli toate tainele Fiului Său, învătându-i să creadă si să se boteze în numele Lui.

Si asa a crezut tot norodul si s-a botezat de la mic la mare, aducând multumire Maicii Prea Curate.

Maica Domnului le-a mai spus următoarele cuvinte: O fii luminati, ascultati. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul si Dumnezeul meu. Voi însă, nu veti mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbati din toată lumea, ca să vietuiască în curătie, după chipul îngerilor. După aceasta, maica cea prea curată s-a suit în corabie, împreună cu cei doi ucenici care o însoteau, si dând ultimele povete norodului, binecuvântându-l, a plecat spre insula Cipru. Sf. Lazăr, după multă asteptare, zărind corabia apropiindu-se, mult s-a înveselit, vărsând lacrimi de bucurie. Si sosind corabia, Maica Domnului a povestit Sf. Lazăr cum a fost rânduită să meargă la muntele Athos, unde a adus pe tot norodul la credinta cea adevărată. Sf. Lazăr s-a bucurat mult, si luând blagoslovenia cea mult dorită, corabia cu Maica Domnului s-a îndepărtat de la tărm, pornind spre Iaffa si apoi spre Ierusalim. Nu se stie sigur când au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieste însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însotise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos.

Această versiune voieste să ne spună că, chiar din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia Mică, poate si din Efes, patria Sf. Evanghelist Ioan, unde viata singuratică, contemplativă, începuse a se manifesta de timpuriu.

Desigur însă, că viata călugărească de aici a luat fiintă mai întâi sub forma de sihăstrii si de schituri. Pe vremea împăratului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau câteva Mânăstiri, care însă au fost pustiite de barbarii năvălitori. Către sfârsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat în vis, a găsit muntele pustiu. De aceea a trebuit să-si caute adăpost într-o pesteră întunecoasă, plină de târâtoare otrăvitoare, pe care numai cu rugăciunea le-a alungat. Hrana sa, la început, a fost din ierburi care cresteau în preajma pesterii, iar mai în urmă s-a învrednicit de hrană cerească pe care i-o aducea îngerul Slavei, o dată la patruzeci de zile.

In a doua jumătate a sec. IX (867) vine si se asează la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmată de altii, asa că în scurt timp înăltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, râvnitori după viata îngerească, post si rugăciune de zi si de noapte, în linistea profundă a muntelui. Vasile Macedon, împăratul bizantului (867-886) ascultând rugămintea sihastrului Ioan Colibasul, îi dărui lui si urmasilor săi acest munte, care de acum înainte începe a se numi SFANTUL MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, îl întări si împăratul Leon Inteleptul. Pe lângă sihastrii, mai veniră apoi si chinovitii, care începură să zidească mânăstiri. Ca organizator al Sf. Munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care împreună cu alti râvnitori de viată monahicească, întemeie marea mânăstire Lavra, pe la anul 963.

Pentru viata sa, plină de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut în rândul Sfintilor.

Prin secolul. al X-lea, viata monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la mânăstirile Aghiorite si intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împărati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfătărilor, trăind în singurătatea muntelui sfânt, si ducând cu dânsii averi si odoare scumpe. Faima despre sfintenia vietii în Sf. Munte, s-a răspândit în toată lumea. Principii tutoror popoarelor ortodoxe: Iviri, Rusi, Sârbi, Bulgari si mai ales Românii, dăruiesc averi considerabile pentru zidirea si împodobirea mânăstirilor din Sf. Munte.

O chestiune care merită să fie cercetată este si interzicerea intrării femeilor, sau femelelor în genere, în Sf. Munte. După o veche traditie, păstrată prin viu grai, se povesteste că, Plagudia, sotia împâratului Teodosie cel mare trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut si pe la muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către sotul său.

Primită în port de către monahii a mers până în tinda Bisericii, unde este până astăzi Icoana Maicii Domnului numită Antiphonitria. Aici auzi o voce tunătoare: „Opreste-te si întoarce-te înapoi căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi linistea supusilor mei? Să stiti că de azi înainte, nici o femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte”.

Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia căzută cu fata la pământ, pocăindu-se de îndrăzneala ce a avut, dărui mânăstirii odoare scumpe după care a plecat la Constantinopol. De atunci si până azi, nici o femeie n-a mai intrat în republica monahilor a Sf. Munte Athos.

Prin sec, XI-lea, Athosul îsi pierde caracterul de asezământ împărătesc, curat Bizantin. Atunci Rusii întemeiază aici mânănstirea lor Sf. Pantelimon, numită Rusicon, cu slujbă rusească de pe cărti Slavonesti, pomenite încă pe la 1143. In curând se înfiintează si mânăstirea Sârbească Hilandar, o frumoasă mânăstire Bulgărească si un frumos schit Românesc: Prodromu.

In timpul imperiului Latin, întemeiat de cruciati în anul 1204, monahii Sf. Munte Athos au înscris cea mai glorioasă pagină a istoriei lor, luptând si mărturisind, în ciuda tuturor prigoanelor catolice, credinta drept măritoare de răsărit. Martiriul, mucenicia si moartea, nu i-au putut clinti de pe temeliile credintei ortodoxe.

De atunci si până azi, Sf. Munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni si centrul prin excelentă al monahismului ortodox.

sursa: calauzaortodoxa.ro

Anunțuri

Avva Iulian – duhovnicul romanilor din Athos

Părintele Iulian[i] este un călugăr. Adică un adevărat bătrân frumos. Eu îl iubesc tare mult pe avva Iulian pentru că trăieşte ceea ce învaţă pe alţii. Ai văzut pe aproapele, L’ai văzut pe Dumnezeu, asta îmi vine în gând atunci când îl întâlnesc. Dacă aş fi putut să’mi aleg un bunic drag, de poveste, exact aşa l’aş fi visat. Când se luminează faţa lui parcă se înseninează tot Prodromul. Aştept mereu să’l zăresc venind încet în noapte, luminând cu barba sa albă ca laptele întunericul tainic al liturghiilor prodromite. Mi’e drag să’l văd mereu în strana dreaptă a pronaosului sau cu crucea în mână, când ne primeşte în chilie la mărturisire…

Părinte, toată lumea vorbeşte că aţi numit Sinodul, sinod tâlhăresc…

– Ei, ce am spus, am spus. Fiecare are o părere a lui. Şi eu o am pe a mea. Şi tu o ai pe a ta. Şi mulţi dintre ierarhii români aveau părerile lor cum că mitropolitul trebuia caterisit, sau măcar să i se asigure o retragere onorabilă. Dar nu ştiu ce s’a întâmplat dintr’o dată cu convingerile lor, că şi le’au schimbat în totalitate la Sinod! Toţi, mai puţin mitropolitul Bartolomeu, care a rămas fidel Sfintelor Canoane. Cum se poate aşa ceva? Oare nu ştiu că harul se depărtează de la cel ce părăseşte cugetarea ortodoxă? (zice sfântul Vasile cel Mare, nu eu). Dar aşa s-au condus lucrurile ca să nu mai poată spune nimeni adevărul. Şi adevărul vă va face liberi!

Mitropolitul Corneanu a spus într’un interviu că „gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă”. (Interviu luat de Francesca Strazzari în luna august 2008 şi publicat în  Il Regno, nr. 16, p. 517-518). Şi noi ce să facem acuma părinte?

– Să ascultaţi ce vă vor învăţa duhovnicii. Că ei nu gândesc ca arhieireii. Să ţineţi canoanele Apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi. Să ţineţi credinţa dreaptă, că oricât v’aţi osteni şi oricâte fapte bune a’ţi face, fără dreapta credinţă nu vă mântuiţi!

Părinte, oamenii şi’au pierdut în ultimile vremuri liniştea şi simt o presiune pe libertatea lor, prin tot felul de îngrădiri şi sisteme  supraveghetoare.

– Măi, ăsta’i semnul neputinţei diavolului, care face totul ca să vadă gândul omului! Asta e zvârcolirea lui! Zadarnic însă, pentru că numai Dumnezeu poate vedea în inima omului.

Avva, ştiu că lumea este în stăpânirea celui rău. Şi că diavolul este tatăl minciunii. Oare de asta avem parte de atâta minciună zilnică, părinte?

– Măi, ia uită’te la II Paralipomena 18 cu 19. Cum citeşti?

18.19. „Atunci Domnul a zis: „Cine din voi ar putea să ducă în ispită pe Ahab, regele lui Israel, ca să se ducă şi să cadă în Ramotul din Galaad?” Şi a răspuns lui unul una, şi altul alta. 18.20. Atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea feţei Domnului şi a zis: „Eu îl voi duce în ispită”. Şi a zis Domnul: „În ce chip?” 18.21.Acela a zis: „Mă duc şi mă fac duh al minciunii în gurile tuturor proorocilor lui”. Iar Domnul a zis: „Tu îl vei duce în ispită şi ai să izbuteşti. Du’te şi fă aşa”. 18.22. Şi acum iată a slobozit Domnul pe duhul minciunii…”

– Ei vezi? Pentru păcatele noastre multe îi dă voie Dumnezeu – asta e înţelepciune mare! – va să zică îngăduie Domnul pedepse pentru fărădelegile noastre. Vezi dară că  Dumnezeu îngăduie pe duhul minciunii din ziua de azi, pentru nelegiuirile noastre. Ăsta’i mare lucru!
Acuma bineînţeles că omul e liber să aleagă: care vrea şi care nu vrea să primească toate aceste minciuni. Cel care taie de la început toate aceste…cum să zic… infectări, este cel care se roagă: că dacă lauzi pe Domnul de şapte ori în zi şi mai citeşti şi Paraclisul Maicii Domnului, pe lângă munca ta de zilnică, nu’ţi mai rămâne timp decât pentru odihnă, nicidecum pentru televizor, sau internet şi toate celelalte.

Dar părinte, care e rezolvarea pentru copiii noştri care sunt deja virusaţi de calculatoare şi mass media? Pentru că dacă le spun eu de 7 laude pe zi mă iau în derâdere!

– Păi să’ncerci să’i opreşti acuma de la internet şi jocuri pe calculatoare – nici nu te ascultă! Chibzuit lucru ar fi să pui început bun copilului tău din pruncie, ca să nu ajungă dependent de internet şi calculatoare. Că asta’i boală deja!

Dar dacă n’ai pus?

– Atuncea numai cu rugăciunea îl mai poţi ajuta. Rugăciunea cu credinţă în Dumnezeu, că Dumnezeu pentru credinţa ta poate să’l vindece. Lasă pe seama Domnului îndreptarea, că e mai înţelept decât tine. Domnul are multe căi prin care îl poate întoarce: poate să’i dea chiar un necaz, sau o boală prin care să’l întoarcă. Mai bine o boală decât să ajungă în iad şi să’şi piardă sufletul. Că dacă îi vine un necaz mai repede ajunge atunci la duhovnic şi acesta o să’l povăţuiască spre tămăduire şi se va ruga pentru el. Că mult poate rugăciunea duhovnicului!

Avva, toată lumea se roagă să scape de boli, nu să’i vină suferinţe pe cap!

-Eei, multă lume s’a mântuit prin suferinţă! Uite ce’i, eu când vin la mine îi iau cu începutul: măi, din câte părţi este alcătuit omul? Din trup şi suflet. De’acuma să căutăm să vedem ce’i una şi ce’i cealaltă şi să ne ocupăm de amândouă. De cele trupeşti şi lumeşti se cam ocupă creştinii de azi, că se văd casele tot mai mari şi familiile tot mai mici. Dar ce spune Domnul? „Duhul este cel ce dă viaţă. Trupul nu foloseşte la nimic”. Trupul e muritor, (că e compus şi tot ceea ce e compus se descompune), dar sufletul e nemuritor. De ce ne silim atâta pentru cele muritoare, pentru cele ce pier, pentru odihnele acestea trecătoare? De ce nu facem mai multe pentru suflet, că este viu şi nemuritor? Trupul va rămâne aici, dar sufletul se va duce „dincolo”! Şi nu ştim clipa. Iar dacă nu te’ai grijit de suflet şi te’a prins moartea aşa, va fi vai de tine! Şi va fi vai pentru veşnicie! Îţi dai tu seama cât durează o veşnicie? Dar dacă tu nu faci nimica pentru suflet, tot Dumnezeu se’ngrijeşte să nu mori în păcat – că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului – şi’ţi va îngădui, la vreme potrivită, suferinţă pentru curăţire.

Şi aşa, prin trup salvează sufletul!

– Da. Ai văzut acolo în osuariu cu ce te întâmpină monahii: „Ce sunt eu vei fi şi tu, ce eşti tu am fost şi eu”! Cum a zis Domnul? „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”! Şi dacă l’a făcut, a zis că l’a făcut doar după chip – care este sufletul – că spre asemănare trebuie să ne silim în virtuţi, ca să ne îndumnezeim. Dar dacă nesocotim chipul lui Dumnezeu din noi şi punem trupul deasupra sufletului, în ce virtuţi ne silim? De’asta zic eu că sufletul trebuie salvat! Iar dacă noi nu suntem în stare, Dumnezeu ne ajută. Şi îngăduirea suferinţei tot pentru mântuire se face. Pentru că Domnul vindecă pe oricine’şi caută scăpare la El. Dar noi trebuie să ne silim, pentru că fără osteneală nimeni nu se poate elibera de patimi şi nici n’a primit de la Dumnezeu darurile Sale duhovniceşti.

Cum vedeţi raportul suflet-trup la homosexuali?

– Măi…Dumnezeu să’i aibă în pază că mare păcat fac! S’au îngrămădit acuma tot felul de blăstămăţii peste ortodox, ca să distrugă omul duhovnicesc. Dar ce zic eu? Nu e păcat. Aiesta’i maare păcat! Păcat şi nu boală, cum încearcă ei să mintă oamenii. Ia canoanele şi vei vedea că mare urâciune’i înaintea Domnului aşa ceva!

Părinte, zice sfântul Teodor Studitul că „ nu este ortodox desăvârşit, ci pe jumătate, cel care crede că are dreapta credinţă dar nu se alătură dumnezeieştilor canoane”. Ce credeţi: câţi dintre noi suntem ortodocşi? Că l’am întrebat pe avva Adrian Făgeţeanu şi i’am spus că în sondaje sunt vreo 87% dintre români, iar el mi’a răspuns că probabil sunt 7%, adică doar aceia care păstrează legătura cu duhovnicul!

– Nu ştiu dacă sunt 7 sau 87%, dar ce’a spus părintele e adevărat. Doar cei ce sunt în grija duhovnicilor şi se mărturisesc se cheamă că sunt ortodocşi. Acuma se caută să se formeze o generaţie europeană, care nu’L include şi pe Dumnezeu. Duhovnicii însă pot face o generaţie ortodoxă. Noi, aceştia mai bătrâni, o să ne ducem însă. Rând pe rând. Dar dacă nu veţi avea sprijin, să căutaţi Sfinţii Părinţi. Să vedeţi ce’a zis cutare părinte despre problema voastră, ce’a zis alt sfânt părinte. Întotdeauna să luaţi dreptar pe Sfinţii Părinţi. Mai vin şi la mine – tineri teologi mai ales – cu fel şi fel de ispite. Bunăoară ca să mă întrebe aşa, de formă, ce părere am despre ecumenism? Părerea mea despre ecumenism este cea a Sfinţilor Părinţi. Ce zic sfinţii sârbi Nicolae Velimirovici şi Justin Popovici? Că este cea mai mare erezie a timpurilor noastre! Şi ce zice apostolul Pavel la Tit 3 cu 10? „De omul eretic, după una şi a doua mustrare, desparte’te”!

Amin părinte! Mie îmi place cum a spus’o George Florovsky: unirea creştinilor înseamnă întoarcerea la Ortodoxie!

– El, dar cât s’au luptat sfântul Atanasie cel Mare – care a spus că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului” – sau sfântul Chiril al Alexandriei, alţii şi alţii, ca să pună temelia asta ortodoxă – de credinţă dreaptă – ş’acuma dintr’o dată nu mai sunt bune părerile şi credinţa lor! Mai mult chiar! Acuma ni se spune că şi credinţa noastră e bună şi credinţa lor şi’a celorlaţi e bună! Toate sunt bune! Dar nu în totalitate: adică la toate le lipseşte ceva!
Adică se încearcă a se spune că nici una nu deţine plinătatea Adevărului! Păi am schimbat noi ortodocşii vreun cuvânt din ce ne’a lăsat Hristos? Şi nu El este Adevărul şi Viaţa?

– Măi, uite ce’i, am să’ţi aduc aminte de  o istorioară din Pateric: un bătrân l’a trimis odată pe ucenicul său pe cale cu oarecare treabă. Şi mergând el s’a însoţit la drum cu nişte eretici. Şi ascultând învăţăturile lor pe drum şi nevrând să le strice inima a spus că „poate ş’a voastră’i bună” când l’au întrebat ce crede despre credinţa lor. Şi când a voit a se întoarce, din depărtare i’a strigat bătrânul său: „Ereticule! Să te depărtezi de la mine ereticule”! Văzător cu duhul, a cunoscut bătrânul ce zisese ucenicul pe cale şi l’a pus la canon, după ce acesta s’a pocăit. Poate ş’a voastră’i bună, asta’i o vorbă tare periculoasă. Nici nu’ţi dai seama cât de uşor te’nsoţeşti cu erezia! Ce zic Scripturile? Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le’aţi învăţat!(2Tes 2,15). Ce zic canoanele ? Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu ereticii, să se afurisească…(Canonul 45 Apostolic).

Spunea cineva părinte că în ecumenismul ăsta dragostea pentru interes este mult mai mare decât interesul pentru dragoste!

– Da. Vasăzică tu mă recunoşti pe mine ca ortodox că sunt bun. Şi zici că şi tu eşti bun. Şi că şi învăţătura protestantă e bună. Păi ei legalizează căsătoriile între homosexuali. O fi şi asta bună? Învăţăturile acestea sunt bune, dar nu mai sunt buni Sfinţii Părinţi care spun să nu te însoţeşti cu ereticii!

De câte ori să ne împărtăşim părinte, că în porunca a 4-a bisericească găsim scris: „să ne spovedim şi să ne împărtăşim în toate cele patru posturi mari de peste an, ori dacă în fiecare post nu putem, cel puţin odată pe an, în Postul Paştelui”, însă Canonul 9 Apostolic şi 2 Antiohia ne spun că trebuie să ne împărtăşim la fiecare Liturghie. Care e rânduiala potrivită?
– Măi…Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu când te împărtăşeşti e atât de important, ci cum iei trupul şi sângele Domnului. Eu regula asta o ţin. Care’i vrednic (cine oare poate spune asta?) poate să se împărtăşească mai des. Contează mult însă cum te cumineci, nu de câte ori! Mare lucru! Să facă credinciosul o pregătire, măcar cu trei zile de post aspru, fără untdelemn şi cu multă rugăciune şi sâmbăta, dacă nu e oprit pentru vreo pricină, poate să se împărtăşească.

Dar, părinte, între a mă împărtăşi mai des şi a mă cumineca mai rar, ţinând cont de cum fac asta – ce să aleg?

– Mai des. E mai bine. Că ai Trupul şi Sângele Domnului în tine! Ai Viaţă! Uită’te în Filocalia 8. Ia caută la Ignatie Xantopol, cap 92 parcă, şi vezi ce scrie acolo!

Zice şi sfântul Ioan Scărarul: Dacă un trup atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci e scris în Pateric: Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?”.  Aceştia au răspuns: „Aveţi cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru (Crucea); unul cu care vă spălaţi în Biserică (Botezul) şi unul pe care-l mâncaţi în adunare (Cuminecătura)”. Întrebându-i iaraşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, au răspuns aceia: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin”.

– Ai văzut dară că dacă am lua cu cinste şi cutremur sfânta împărtăşanie, nici un rău nu s’ar abate asupra noastră. De asta n’are parte cu mine cel ce nu se’mpărtăşeşte! De câte ori mergi la Liturghie să fii gata de împărtăşanie! Mare lucru! Dacă ai o viaţă curată e bine să te bucuri de împărtăşania cu Sfintele Taine mai des. Că au bucurie şi Hristos lucrează în ei şi’i întăreşte în faţa ispitelor. Dar trebuie neapărat cu spovedanie! Da’ vezi că omul nu poate: că te’ai dus odată, de două ori, de mai multe ori la Sfântul Potir şi nu mai ai aceeaşi stare la cuminecare, dacă faci asta prea des. Şi cine se împărtăşeşte cu nevrednicie, judecată sieşi mănâncă, zice acelaşi părinte Ignatie. Şi cel ce are ceva împotriva cuiva, să nu cumva să se apropie de Trupul şi Sângele Domnului! Ferească Dumnezeu! Când a venit Mântuitorul pe pământ ce a zis? „Pocăiţi’vă că s’a apropiat Împărăţia Cerurilor”!

Aveţi dreptate cu spovedania fiindcă şi părintele Adrian (Făgeţeanu) pune mare preţ pe ea. Zice el că primul om care a intrat în rai, tâlharul de pe cruce, prin mărturisire a găsit fericirea veşnică. Astăzi vei fi cu Mine în rai!

– Asta’i spovedania! Pocăinţa! Bine că îngăduie Dumnezeu timp de pocăinţă. Când L’a făcut pe Adam a suflat asupra lui suflare de viaţă şi i’a dat o singură poruncă. A căzut Adam, din neascultare a mâncat din rodul oprit şi cunoscându’şi greşala s’a ascuns. Dar n’a mărturisit’o! Şi Dumnezeu i’a dat timp de pocăinţă, că a zis: Adame, Adame unde eşti? Nu ştia oare Domnul unde e? Dacă Adam ar fi ieşit atunci în faţa lui Dumnezeu cu căinţă şi ar fi mărturisit păcatul?… Vezi dară cât de importantă e mărturisirea? Uite ce lipsă mare au protestanţii pentru că ei au desfiinţat preoţia făcând’o universală şi nu mai au taina spovedaniei în felul acesta. Omul e slab, că n’ar trebui să mai păcătuiască, dar el tot cade. Dar oare cel ce alunecă, nu se mai scoală? Ai căzut, tot atunci să te ridici şi să te duci la mărturisit. Că dacă nu te duci la început, te obişnuieşti cu păcatul şi nu’ţi mai pare aşa grav după o vreme. Şi trăieşti în păcat. Dar dacă te spovedeşti, iar duhovnicul îţi dă un canon, de’acuma Dumnezeu care vede pocăinţa ta sinceră, te va ierta. Că nu este păcat de neiertat, numai păcatul nepocăit. De’asta spun mereu: ai făcut păcat, dă fuga la duhovnic să’l vădeşti! Nu te spovedeşti lunar şi te împărtăşeşti săptămânal. Că oricât te’ai păzi tot păcătuieşti. Măcar şi cu gândul şi tot cazi.

– Sunt mai grele cele cu gândul părinte?

– Eei…Trebuiesc spovedite neapărat. Trebuiesc curăţite şi acelea. Că orice patimă pe care o iubeşti şi’i faci loc în inima ta, chiar dacă nu o făptuieşti, te duce la osândă. Mai ales dacă ştii că nu e bineplăcut Domnului. De’asta trebuie mărturisite aceste păcate. Că mărturisirea, taina aceasta, chiar Mântuitorul a lăsat’o. Fiindcă zice Domnul către ucenici Săi, la Evanghelia lui Ioan, 20 cu 22 şi 23: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Părinte sunt vremuri destul de tulburi, amestecate. Trebuie multă dreaptă socotinţă în ceasul acesta. Eu am tras nădejde să nu prind vremurile din urmă, să nu trebuiască să’mi probez credinţa. Ce sfat de viitor îmi daţi?

– Să fii tare în credinţă! Şi dacă trebuie să alegi, să’ţi aduci aminte ce a spus apostolul: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (FA 5,29). Şi atunci i’au bătut „iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându’se că s’au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (FA 5,41). La asta trebuie să ne aşteptăm şi noi şi tot aşa trebuie să ne bucurăm de prigoană! Că asupririle nasc sfinţenie.

Părinte, lăsând la o parte toată teologhisirea, eu… ca om simplu, ce să fac să mă mântuiesc?

– Primul lucru să te duci la un duhovnic şi să te spovedeşti. Şi de’acuma te va învăţa el mai departe ce să faci. Nu trebuie însă să te încrezi în judecata ta şi în toate cele pe care le citeşti. Du’te mai întâi la duhovnic şi mărturiseşte cu inima frântă şi smerită, dinlăuntrul tău, toate păcatele. Ia aminte şi fă asemenea vameşului ce’şi batea pieptul zicând „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” şi te vei îndrepta. Să’ţi vezi păcatele tale. Asta e adevărata pocăinţă şi primul lucru pe care trebuie să’l faci. Şi dacă vei plini aceasta, să nu judeci pe nimeni şi sigur te vei mântui. Că zice chiar Domnul (la Matei 7 cu 1): „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”! Deci de vei face asta ai scăpat de Judecată!

E cel mai sigur drum spre rai, părinte!

– Dar şi greu. Toată viaţa ta să plângi. „Cere cu plâns”! Cum scrie acolo sus pe crucea din dealul schitului „Aminteşte’ţi de moarte” şi nu vei greşi. Aşa că pocăinţă şi mărturisire şi’ţi faci drum spre mântuire. „Dacă vrei să râzi când vei muri, /Trebuie să plângi cât vei trăi”.

E grea duhovnicia părinte?

– Eei… Trebuie să ai mare grijă să nu’l pierzi pe om! Maare grijă. Trebuie să’l înveţi să se asemene cu Dumnezeu, ca toată silinţa lui să fie spre păzirea poruncilor ca să dobândească asemănarea, îndumnezeirea. Căci chipul îl avem, dar asemănarea nu. Şi dacă nu ne vom curăţi inima de păcate, Duhul Sfânt nu va sălăşlui în noi! Să ne sârguim dară, că aşa cum Dumnezeu S’a făcut om-din dragoste pentru noi-aşa trebuie să ne facem şi noi dumnezei, din iubire pentru El…

Şi pentru mântuirea noastră.

– Sigur că da. Pentru că „ce voi răsplăti Domnului, pentru toate câte mi’a dat mie?”, se’ntreabă psalmistul David (Ps 115,3).

Părinte, zice sfântul Grigorie Palamas că „aşa cum aici se vede sufletul prin trup, tot aşa acolo, în viaţa viitoare, se va vedea trupul prin suflet”. Cât de important e trupul şi cât sufletul, în iconomia mântuirii?

– E vorba de alt trup. De cel cu care Mântuitorul trecea prin uşile închise. Dar uite cum stă treaba asta: Toată Scriptura este viaţă şi duh. Cuvintele mele… duh sunt şi viaţă (In 6,63). Iar în om, sufletul e cel care dă viaţă. Şi ce va putea da omul în schimb, dacă sufletul său şi’l va pierde? (Mc 8,36-37). Să ne păzim să nu fim înşelaţi ca Adam odinioară, iar înşelăciunea să se răsfrângă asupra sufletului nostru. Trebuie neapărat să ne grijim ca sufletele să stăpânească asupra trupurilor noastre! Să ştii că într’un trup ghiftuit nu vei găsi ascunse tainele lui Dumnezeu! Dacă eu mor acuma, cum se va uita lumea la mine? Ca la un corp ne-însufleţit! Un trup mort. Să nu te gândeşti că sufletele sunt închise în noi ca într’o carapace. Nu. Cât suntem calzi, avem suflet, suntem însufleţiţi. Şi dacă sufletul biruie şi stăpâneşte asupra trupului – şi ăsta’i iarăşi un lucru mare, pe care trebuie să’l ştiţi –  omul va cunoaşte măsura lucrurilor şi dreapta socoteală. Pentru că nemaifiind stăpânit de patimi – care sunt proprii firii trupeşti – omul nu va mai depăşi măsura, căci va mânca doar când îi va fi foame şi va dormi doar când îi va fi somn. Că tot ceea ce depăşeşte măsura vine de la diavolul! Un pahar de vin nu e rău, că e bun pentru întărire. Nu spune sfântul Ioan Gură de Aur că băutura e bună, dar beţia e de la diavolul? Deci cu dreaptă socotinţă trebuie luate toate. Că ce e mult, e patimă. Să’ţi fie dar trupul slugă bună şi să’i dai din toate doar atât cât îi trebuie.

– Avva, ştim că Dumnezeu cunoaşte mai dinainte cele care ne sunt trebuitoare şi ne poartă de grijă. De ce dară trebuie să’i repetăm aceleaşi rugăminţi? Doar ştie mai bine ca noi de ce avem nevoie şi mai mult, cele care într’adevăr ne sunt folositoare.

– Măi, măi…Duhul este cel care se roagă în noi! De asta cere David: „nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt, nu’l lua de la mine” (Ps 50,). Roagă’te însă pentru că se apropie judecata! S-ar putea să’nceapă veşnicia mâine, pentru că „sfârşitul tuturor s’a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni” (1 Petru 4:7). Şi ce spune apostolul Pavel cătreTimotei: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugaciuni … ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă” (1 Tim. 2:1,2). Ai pentru ce te ruga.

Şi un sfat pentru vremurile pe care le trăim?

– Măi, să fiţi atenţi la cuvintele deşarte, că mult rău vă faceţi unii altora prin mass-media şi veţi da socoteală. „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care’l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit”” (Mt 12,36-37). „Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire” (Ef 5,4) să aduceţi în toate zilele voastre. Domnul şi Maica Domnului să vă ocrotească…

interviu realizat de George Crăsnean, Prodromou 09 noiembrie 2008, la ceas tainic de seară

sursa: Lumea Monahilor anul II, nr. 12 (18) Decembrie 2008


[i] Ioan Lazar, ieromonahul Iulian

8 ianuarie 1926 nascut la Vorona Botosani. Tata Ilie, mama Elisabeta;

1946 inchinoviat la Sihastria;

1956 hirotonit diacon si preot;

1950 termina armata

La 50 de ani vine in Athos. 4 ani la Lacu din 1977. In 1981 vine la Prodromou, unde este duhovnic.

Avva Petroniu Prodromitul – Cuvinte de intelepciune

Parintele protosinghel Petroniu Tanase s-a nascut in anul 1914, in comuna Farcasa, in judetul Neamt. Ravna monahala, ce i-a cuprins sufletul inca din tinerete, l-a dus pe acesta in obstea Manastirii Neamt, unde se va si calugari. Parintele va ajunge apoi in Manastirea Antim, din Bucuresti. Cu toate ca a renuntat la lume, tanarul monah a urmat cursurile Facultatii de Teologie, alaturi de alte studii in Matematica si Filosofie.

Parintele Adrian Fageteanu, intrebat despre Parintele Petroniu Tanase, va spune: „Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit.” Tot el nu va spune ca, in anul 1937, perioada in care obstea Manastirii Antim a fost cea mai numeroasa, numarand 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei si singurul care nu se indreptatea pe sine era Parintele Petroniu Tanase; la acea data, Parintele Petroniu avea doar 23 de ani.

Dorul pentru o viata imbunatatita, asemeni marilor parinti nevoitori, i-au indrumat pasii spre Gradina Maicii Domnului – Sfantul Munte Athos. Parintele Petroniu Tanase va ajunge in Sfantul Munte in anul 1978, el facand parte din a doua generatie de monahi trimisa de Patriarhia Romana spre a revigora obstea Schitul romanesc Prodromu.

Din anul 1984, parintele Petroniu Tanase este si protosinghel, si duhovnic, si bibliotecar. Nicolae Baciut, vizitand si admirand ordinea din biblioteca, va spune: „Toata actuala randuiala a bibliotecii i se datoreaza. Poate de aceea, desi e staret, continua sa se ocupe tot el de ea, aceasta fiind parte din viata sa, din ascultarea sa.”

Calcand pamantul athonit al Prodromului, Nicolae Baciut scria: „simt din nou ca sunt roman, cu tot cu pamantul pe care-l calc. Chiar daca e, administrativ vorbind, pamant grecesc, deasupra lui e duh romanesc. Si biserica, si curtea, si trapeza, chiliile, gradina – toate respira romaneste„, iar acest lucru se datoreaza, atat cat tine de om, Parintelui Petroniu Tanase.

In scurt timp, Parintele Petroniu Tanase va ajunge sa fie indragit si cautat pentru sfat de catre romani si greci, deopotriva. Parintele Ioanichie de la Manastirea athonita Simonos Petra, il va numi: „Mare teolog si mare ascet!” Cand Placide Deseille l-a rugat pe parintele Macarios Simonopetritul (bibliotecar si autor al cartii „Triodul explicat”) sa-l duca la un parinte dupa cuvant de folos, au venit, impreuna cu egumenul Elisei si toata sinaxa manastirii, la Avva Petroniu!

Parintele Petroniu de la Prodromu imbina perfect dragostea cu asceza si nevointa cu blandetea. Pana acum cativa ani parintele Petroniu se ruga la priveghere stand toata noaptea in picioare, de seara pana dimineata. Sa ingenunchezi era o adevarata binecuvantare.

Astazi, Parintele Petroniu este staret in Schitul Prodromu si varsta acestuia atinge aproape un secol. Desi este mult inaintat in varsta, parintele Petroniu spune: „Merg pe jos, aceasta e bucuria mea, pentru ca multi Sfinti Parinti au sfintit pietrele acestea cu sudorile lor.” Calcand pe urmele sfintilor de odinioara, parintele simte bucuria comuniunii si a rugaciunii neincetate.

Multimea anilor petrecuti in rugaciune scot la iveala adevarate roade ale Duhului, spre hrana ucenicilor si a pelerinilor. Nimeni, dintre cei ce au pasit in Schitul Prodromu, nu poate uita chipul luminos al Parintelui Petroniu Tanase si cuvintele duhovnicesti ale batranului, oferite pe cale, pe o banca, in lumina rasaritului sau in amurg.

Minunile Maicii Domnului în Muntele Athos

Mănăstirea Vatopedi, Athos

Despre Muntele Athos se ştie că este un loc ocrotit şi vizitat de Maica Domnului. Dacă ochii călugărilor de aici sunt feriţi de chipul femeiesc, sunt însă binecuvântaţi cu vederea celei mai însemnate dintre femei, Fecioara Maria, Mama Domnului nostru Iisus Hristos. Acest munte, care la început era loc de închinare pentru păgâni, acum este Grădina Maicii Domnului, pe care Maica Vieţii a afierosit-o nevoitorilor, spre rugăciune. A pus şi un blestem, ca nici un picior de femeie să nu-i calce teritoriul, tocmai pentru ca rugăciunea lor să fie mai curată. Şi aşa şi este. Legătura între călugări şi Maica Domnului este atât de strânsă precum între mamă şi fiu. Aici nimic nu este cu neputinţă, minunile se întâmplă în fiecare zi. La orice chemare a lor, Maica Dumnezeului nostru vine la fiii ei pământeni şi de fiecare dată îi ajută ca şi o mamă.

Nu este călugăr în Muntele Athos care să nu-ţi vorbească despre o minune a Maicii Domnului întâmplată fie cu el, fie cu altcineva. Sunt aşa de multe încât s-a pierdut şirul lor. Doar cele ieşite din comun, sau cele despre care n-a vrut Maica să se uite, se păstrază din generaţie în generaţie, din neam în neam. La auzul lor, au venit şi oamenii din lume să se închine Maicii Domnului. Aşa se explică de ce multe dintre icoanele Fecioarei Maria sunt împodobite, uneori chiar în exces, cu bijuterii aduse drept mulţumire pentru ajutorul primit.

„Cum îndrăzneşti tu, o femeie, să calci în acest loc?“

Vatopedi, una dintre cele 20 de mănăstiri aşezate pe Sfântul Munte, are nu mai puţin de şapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Până şi hramul îi este închinat tot ei, „Buna Vestire“. Probabil, cea mai veche dintre ele este „Antifonitria“ sau „Împotrivă Glăsuitoarea“, pictată pe peretele pronaosului bisericii principale. Se spune că de icoana aceasta se leagă numele fiicei împăratului Teodosie cel Mare (379-395), Plachidia, unul dintre ctitorii Mănăstirii Vatoped. În anul 382, aceasta a venit aici să se închine. Vrând să intre în biserică, a auzit o voce ca de tunet, zicându-i: „Rămâi pe loc şi să nu mai cutezi a veni aici de acum înainte. Cum îndrăzneşti tu, o femeie, să calci în acest loc?“. Credincioasă fiind, fiica de împărat s-a smerit, părăsind în grabă Muntele Sfânt. Mai mult chiar, a construit cu cheltuiala ei un paraclis, lipit de peretele unde se află icoana, închinat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.

Şi „Vimatarisa“ sau „Ctitoriţa“ este o icoană veche, făcătoare de minuni. Minunea întâmplată cu ea s-a petrecut în urmă cu aproape 1.000 de ani, în timpul unui atac al arabilor. Paraclisierul, ierodiaconul Sava, de frică să nu piară în foc, a luat icoana Maicii Domnului şi Crucea Sfântului Constantin cel Mare şi le-a ascuns în fântâna din altar, punând în faţa lor o lumânare mare, aprinsă, pe care le-a acoperit cu scânduri şi lespezi de piatră. Dar Sava nu a scăpat de arabi, căzând în robie la ei. Întorcâdu-se după 70 de ani, a mai găsit doar câţiva călugări care se nevoiau între ruinele mănăstirii. Întrebând de icoana din fântână, nimeni dintre ei nu mai ştia nimic. Cu frică au dat lespedea la o parte şi nu mică le-a fost uimirea când au aflat icoana şi crucea plutind pe apă cu lumânarea lângă ele, de parcă atunci ar fi fost puse. Acum se află tot în altar, dar la loc de mare cinste. Se mai numeşte şi „Ctitoriţa“ pentru că a fost descoperită în timpul celor trei ctitori ai mănăstirii, Atanasie, Nicolae şi Antonie.

Maica Domnului se răzbună pe cei care i se împotrivesc

Minunea făcută de Maica Domnului cu Icoana „Paramitia“ sau „Mângâietoarea“ este mult mai evidentă, având efect şi asupra erminiei icoanei. La prima vedere, dă impresia că Fecioara Maria, care Îl are pe Pruncul Hristos în braţe, îi sărută mâna Fiului său. Dar, conform istoricului mănăstirii, icoana pictată în secolul al XIV-lea pe peretele din pronaos era sărutată în fiecare dimineaţă, la plecare, de cătrecălugări, moment în care stareţul înmâna cheile portarului pentru a deschide poarta. Tocmai într-una dintre aceste dimineţi s-a auzit o voce blândă şi rugătoare venind dinspre icoană: „Nu deschideţi astăzi porţile mănăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi piraţii!“. În acel moment, stareţul a văzut cum mâna Pruncului acoperă gura Maicii Sale, zicând: „Maica Mea, nu mai purta grijă de această adunătură de păcătoşi; lasă-i să fie trecuţi prin sabia piraţilor, că mult M-au supărat cu păcatele lor“. Dar Fecioara Maria, ca o mamă iubitoare, i-a luat mâna Fiului, îndemnându-i din nou pe fii săi să nu deschidă porţile. De atunci, în faţa ei arde mereu o candelă, iar în fiecare vineri se face Sfânta Liturghie în paraclisul unde a fost mutată.

Au fost şi călugări care au cedat ispitei şi s-au împotrivit Maicii Domnului. Aşa a fost cazul unui diacon, care, nervos că nu a primit de mâncare, fiindcă a fost prins cu treburile de paraclisierie din biserică, s-a întors în biserică, unde, luând cuţitul cu care curăţa ceara, s-a apropiat de icoana Preasfintei şi Preablândei Fecioare, a lovit chipul Maicii, spunând: „Îţi slujesc de atâta timp, iar tu nu te îngrijeşti nici de hrana mea?“. Imediat a curs sânge, iar diaconul a fost cuprins de diavol. Doar la rugăciunile călugărilor, Maica Domnului l-a scăpat de diavol, însă greşeala nu i-a iertat-o. Abia după trei ani de pocăinţă în faţa icoanei sale, Maica s-a arătat stareţului spunându-i că l-a iertat, numai că mâna i se va usca, iar după moarte nu va mai putrezi niciodată. Această mână se păstrează până astăzi neagră şi neputrezită. Mai târziu, un preot, necrezând cele întâmplate, a venit să vadă această icoană a Maicii Domnului – „Înjunghiata“ (secolul al XIV-lea). Îndrăznind să pună mâna în locul rănii, imediat a curs sânge, căzând mort chiar în clipa aceea.

La „Pantanasa“ bolnavii se vindecă şi astăzi

Chiar şi de magazia Mănăstirii Vatopedi se leagă o minune a Maicii Domnului. Icoana „Eleovritissa“ sau „Izvorâtoarea de ulei“, pictată în secolul al XIV-lea, cinstită în mod special în vinerea din Săptămâna Luminată, se află în magazia acestei mănăstiri. În timpul Sfântului Ghenadie, care se ocupa de aprovizionarea mănăstirii, uleiul nu mai era din prisos, fiind obligat să îl folosească doar pentru nevoile bisericii. Bucătarul, nemaiavând cu ce să facă mâncarea, s-a plâns stareţului, care i-a poruncit Sfântului Ghenadie să nu se mai îngrijească de lipsa uleiului, căci Maica Domnului nu-i va lăsa şi va face milă cu ei. Şi aşa s-a şi întâmplat, încât, într-o zi, când a intrat în cămară, a văzut că vasele erau atât de pline încât uleiul curgea pe jos, ajungând până la uşă. Tot de atunci icoana are o mireasmă deosebită.

Icoana Maicii Domnului „Pirovolitisa“ („Împuşcata“) este pictată pe peretele de deasupra porţii din exteriorul mănăstirii. În anul 1822 câţiva turci au ajuns la poarta mănăstirii. Unul dintre ei a scos pistolul şi, plin de încredere, a tras în mâna dreaptă a Preasfintei Fecioare. Imediat a venit şi pedeaspa, căci diavolii, luându-l, l-au îndemnat să se spânzure de un măslin din faţa mănăstirii.

Cea de-a şaptea icoană este „Pantanasa“ sau „Atotîmpărăteasa“, din secolul al XVII-lea. După spusele bătrânilor din mănăstire, este făcătoare de minuni. A salvat un tânăr care avea o viaţă necurată, ocupându-se chiar şi cu vrăjitoria. Această icoană mai are şi harul de a vindeca cancerul. Foarte mulţi bolnavi s-au vindecat după ce au citit cu credinţă Paraclisul Maicii Domnului înaintea icoanei.

sursa: Monah Pimen VLAD, Sfântul Munte Athos – Grădina Maicii Domnului via Ziarul Lumina


Septembrie 2009
L M M M V S D
« Apr   Oct »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930