Arhivă pentru Octombrie 2009

Bătrânul Dionisie de la Colciu

de Arhimandrit Efrem, Egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte

Bătrânul Dionisie a fost un Stareţ din Sfântul Munte. Din muntele rugăciunii, muntele pocăinţei, muntele lacrimilor, muntele nevoinţei, din muntele în care domneşte chipul Maicii Domnului. Din muntele în care, aşa cum spunea cineva, nu se naşte nimeni, ci unde oamenii vin să moară; să moară păcatului, patimilor, poftelor, ambiţiilor şi tulburărilor lumii acesteia înşelătoare, pentru a urca acolo unde se întrezăreşte slava lumii ce va să fie, a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Bătrânul Dionisie a venit în Sfântul Munte în 1926 la vârsta de 17 ani. Viaţa călugărească i-a fost însoţită dintru început de sărăcie, strâmtorare, osteneli şi ispite, într-o măsură pe care cu greu ne-am putea închipui-o astăzi. În chilia închinată Sfântului Gheorghe din Schitul Colciu s-a strămutat în 1936 şi, până la trecerea sa la Domnul, pentru aproape şaptezeci de ani, a stat cu răbdare şi dor de isihie într-o cămară smerită de numai cinci metri pătraţi. Acolo, însă, l-a cunoscut pe Hristos şi a înţeles fără de tăgadă că, aşa cum spunea Gheron Iosif Isihastul, la capătul răbdării, atunci când încetează orice mângâiere omenească, în inimă se pogoară dulceaţa mângâierii dumnezeieşti.

Batrânul nu era un om învăţat, dar avea multă cunoştinţă duhovnicească, sau altfel spus, gustase din harul Duhului Sfânt. Cuvintele lui erau simple, aşa cum de altfel era el însuşi, însă atunci când vorbea, cel care avea urechi să audă (Mt. 11,15) era încredinţat într-un tip tainic că prin el vorbeşte întrega tradiţie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele Sfântului Apostol Pavel: Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stau în cuvântări de înduplecare ale înţelepciunii ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (1Co. 2,4-5).

Părintele odihnea pe oricine îi bătea la uşa chiliei. Români, greci, ruşi, bulgari, sau oameni veniţi din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, mireni sau călugări, primeau răspunsuri la întrebări existenţiale, erau sfătuiţi, ajutaţi să-şi cunoască adâncurile inimii, îşi găseau liniştea. Bătrânul nu se asemăna unui înţelept al „lumii acesteia”… şi nu avea propriu-zis o „învăţătură”; vorbea după nevoia fiecăruia. Însă aşa cum l-am cunoscut şi l-am înţeles noi, ne-au rămas în inimă trei lucruri pe care, fie prin vorbă, fie prin vieţuirea sa, le punea cu delicateţe înaintea celor care veneau către el însetaţi să audă cuvinte ale vieţii veşnice (In. 6,68); cele trei sunt: ascultarea, răbdarea în necazuri şi cugetul smerit.

Chilia Sfântului Gheorghe - Colciu

Părintele Dionisie ne vorbea, deci, despre ascultare. Ascultarea monahului nu e disciplină ori rânduială seacă, şi nici supunere militărească. Chintesenţa nevoinţei lui este să încerce să pătrundă şi să-şi însuşească duhul Stareţului, ştiind că numai aşa, tătindu-şi voia proprie şi făcând voia Părintelui său duhovnicesc, va afla de fapt voia lui Dumnezeu. După cum ne spunea deseori Bătrânul, atunci când a venit de foarte tânăr în Sfântul Munte, a învăţat să primească întotdeauna cuvântul Stareţului ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, fără să-l icodească sau să-l pună la îndoială. Ucenicind întru acest chip al vieţuirii călugăreşti, a ajuns să simtă atâta plinătate în lăuntrul său, încât toată viaţa sa nu a cerut nimic pentru sine; pentru că întotdeauna se simţea împlinit. Şi, într-adevăr, Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovniceşti ale ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie. Şi înţelegeai că adevărata bucurie nu ţine de lucrurile din afară, nici nu e o stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge atâta timp cât trăieşte în ascultare viaţa Duhului Sfânt.

Ne vorbea, apoi, Părintele de răbdarea în necazuri. Omul care l-a iubit pe Dumnezeu, iubeşte să-I îmbrăţişeze şi Crucea. Sfântul Apostol Pavel spune: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine (Gal. 2,20). Aşadar pentru a-l dobândi pe Hristos în lăuntrul nostru, trebuie neapărat să trecem prin Cruce. De aceea oamenii îmbunătăţiţi, care trăiesc harul Duhului Sfânt şi au o comuniune neîncetată cu Dumnezeu, nu cârtesc oricâte necazuri ar întâlni, nu se neliniştesc, nu se mânie, pentru că în toate, după cuvântul Avvei Pimen, aruncă vina asupra lor şi aşteaptă ispită până la capătul vieţii. Părintele Dionisie a trecut şi el prin multe ispite, de tot felul, în faţa cărora sufletul său delicat s-ar fi frânt, dacă nu l-ar fi avut cu adevărat în inimă pe Hristos. Şi tocmai pentru că era un om cu viaţă duhovnicească, care trăise călugăria cu multă acrivie, Dumnezeu i-a dăruit să îmbrăţişeze mai mult Crucea Sa: a îngăduit ca, înainte de moarte, pentru aproape zece ani, să fie orb. Îmi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt întuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este de fapt o binecuvântare dumnezeiască.

Înainte de toate, însă, Bătrânul ne vorbea de smerenie. Şi aceasta cred că era esenţa ipostasului său duhovnicesc, lecţia cea mai însemnată pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit şi l-am respectat.

Astăzi lumea întreagă e mişcată de mândrie şi de egocentrism, iar smerenia e socotită de mulţi lipsă de adaptare sau complex de inferioritate. Temei al fiecărei fapte ne stă trufaşul „eu” şi din cauza lui nu putem spori, nu putem iubi şi nu ne găsim odihna. Hristos ne descrie limpede calea tămăduirii: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11,29).
După cum în viaţa fiecărui om există lucruri pe care le aude şi nu le uită niciodată, aşa îmi aduc şi eu aminte de un cuvânt al Bătrânului Dionisie, un cuvânt simplu, dar puternic şi cu miez: Cugetul smerit este temelia întregii vieţi de nevoinţă. Oricâte lucruri bune ai face, fără cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este veşmântul dumnezeirii, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul. Când omul se înveşmântează cu ea, simte în lăuntrul său odihnă, iar odihna sufletească, aşa cum o înţeleg Sfinţii Părinţi, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentală, ci buna alcătuire a puterilor lăuntrice duhovniceşti ale omului de către harul Duhului Sfânt. În faţa Părintelui Dionisie aveai încredinţarea că „ştie” şi trăieşte acest lucru. Toate în fiinţa sa „respirau” smerită cugetare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă şi sfătoasă, delicateţea, hazul şi simplitatea, felul în care îşi ascundea nevoinţa şi lucrarea călugărească, într-un cuvânt nobleţea sa duhovnicească. Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie.

De curând ucenicii Bătrânului au editat o carte cu cuvinte ale acestuia; au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos. Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile cărţii meşteşug retoric, argumente originale, sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit. Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într-un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sunt trăite, sunt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi. Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

sursa: vatopaidi.wordpress.com

Anunțuri

Doi frati incepatori au fost calugariti la Schitul Andrei Serai de catre egumenul Efrem

sursa: vatopaidi.wordpress.com

Preşedintele Băsescu în Sfântul Munte – 28 mai 2009

Joi 28 mai 2009, Preşedintele României, Domnul Traian Băsescu a fost pentru câteva ore închinător în Sfântul Munte. Domnia Sa a fost însoţită în acest pelerinaj de miniştrii Cristian Diaconescu, Adrian Videanu şi Theodor Paleologou, precum şi de alte oficialităţi. Primul punct de pe traseu a fost Karyes, capitala Sfântului Munte, unde Preşedintele a fost întâmpinat de Protos-ul din acest an, Ieromonahul hilandarit Ştefan, de reprezentanţii tuturor celor douăzeci de Mănăstiri în Sfânta Chinotită (organismul central care reglează chestiunile ce privesc întreg Sfântul Munte), precum şi de numeroşi monahi. După primirea oficială, s-au rostit discursuri, iar Preşedintele s-a închinat la icoana „Axion Estin”.

În continuare dl. Băsescu şi însoţitorii săi s-au închinat pentru aproximativ o oră şi jumătate la Marea Lavră, prima Mănăstire în ordine ierarhică a Sfântului Munte, după care pelerinii au fost oaspeţii Schitului românesc Prodromu. Aici au fost întâmpinaţi cu căldură de Părintele Stareţ Petroniu, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi români din Schitul Prodromul, dar şi din altele aşezăminte ale Sfântului Munte. După o scurtă vizită prin Schit şi după ce s-a întreţinut cu cei prezenţi în sala de oaspeţi, Preşedintele Băsescu s-a îmbarcat în elicopterul care avea să îl ducă în Thesalonic, încheindu-şi astfel pelerinajul său de 5 ore în Sfântul Munte. Citește în continuare ‘Preşedintele Băsescu în Sfântul Munte – 28 mai 2009’

Prăznuirea Sfântului Evdochim la Mănăstirea Vatopedi

Am avut bucuria să particip la hramul Mănăstirii Vatopedi cu ocazia sărbătorii Cuviosului Evdochim, duminică 18 octombrie 2009.

Mai mult de 400 (!) închinători din toată Grecia (şi nu numai) au venit pentru a celebra în Mănăstirea Vatopedi pomenirea Cuviosului Evdochim.

Sărbătoarea a avut loc în prezenţa Înaltului Mitropolit Theofilact de Tripoli (Libia) din Patriarhia Alexandriei care a condus festivităţile. În strana dreaptă a cântat un grup din părinţii Mănăstirii Caracalu, în strana stângă părinţii de la Chilia Sf. Ioan Teologul aparţinând de Mănăstirea Cutlumuş, împreună cu părinții Mănăstirii Vatopedi și cu elevi ai Școlii Bisericești Athonite.

Programul a început sâmbătă dimineaţă (11:30), cu primirea Mitropolitului şi însoţitorilor săi de către obştea Mănăstirii Vatopedi care a fost foarte frumoasă şi emoţionantă. Şi spun emoţionantă pentru că am uitat cum este – din cele mai vechi timpuri – cinstita şi tradiţionala primire și ospitalitate aghiorită, care face ca oaspetele să se simtă important într-un loc familiar, deşi departe de casă.

Călugării făcut un efort foarte mare pentru a finaliza programul atât de exigent cu zâmbetul pe buze. Am încercat să văd o expresie de nemulţumire în feţele lor sau să aud un suspin din gura lor, dar în zadar! În schimb, au fost evidente pe feţele lor pacea, dragostea, bucuria, adică harul lui Dumnezeu. Am fost impresionat de ascultarea şi sacrificiul arătat! Deoarece este dificil de a face toate aceste lucruri atunci când ai 400 – 450 de oameni în cârcă!

Şi imaginaţi-vă că această obşte este greu încercată în vremurile noastre de persecuţie, insulte şi alte lovituri mișelești. În cele din urmă însă, ceea ce au reuşit prigonitorii lor este de a face “publicitate” Mănăstiri şi de a creşte uimitor numărul de închinători! Mă întreb cât costă să găzduieşti, să hrăneşti şi în general să te îngrijeşti de 400-450 oameni, în plus faţă de cei 110 de călugări? Ar fi interesant de ştiut, ca astfel să fie rezolvate şi diferite întrebări de genul: “De ce călugării au nevoie de bani?” pe care le aud de multe ori în lumea de afară.

Ospitalitatea a fost impecabila: toată lumea a fost găzduită în camere imaculate şi în ziua a praznicului s-a servit o masă tradiţională aghioritică merluciu la tavă (gătit cu ulei, ceapă, pătrunjel şi lămâie).

Programul a continuat cu o priveghere de noapte întru cinstirea sfântului, sâmbătă seara (19:30 – 03:30) şi s-a completat cu Sfânta Liturghie de duminica dimineaţă.

Pelerini au avut ocazia, în aceste două zile, să vorbească cu părinţii din mănăstire, să se spovedească la duhovnici, și să urmărească prelegerile ţinute de către Mitropolitul Theofilact şi Egumenul Efrem.

Atmosfera a fost de sărbătoare, dar în acelaşi timp cucernică. Oameni de toate vârstele, cunoscuţi şi necunoscuţi au privegheat de dragul sfântului. Un sfânt despre care ştim foarte puţin.

Astăzi, într-o lume în care gloria şi laudele pământeşti au devenit un scop în sine al omului, sfântul Evdochim – care a vieţuit la Vatopedi – a ales neîncetata smerenie şi liniştirea absolută, care sunt plăcute lui Dumnezeu și nu oamenilor. Sfântul a fost mult cinstit de oamenii din vremea lui (călugări şi mireni), dar ceea ce și-a dorit din tot sufletul a fost să devină bine-plăcut lui Dumnezeu. Astfel, primind înștiințare de trecerea iminentă la cele veşnice, a părăsit în ascuns mănăstirea şi a mers la cimitir, unde a găsit un loc ascuns în bolniţă, a îngenuncheat, și ţinând în braţe o copie a icoanei Ctitorița, în rugăciune și-a dat sufletul. În acest fel a evitat slava si lauda şi a rămas departe de atenţia oamenilor timp de secole, până când Dumnezeu a hotărât ca sfântul să fie descoperit lumii. Acest lucru s-a făcut într-un mod miraculos atunci când în 1840 moaştele sale au răspândit o astfel de mireasmă încât a dus la descoperirea lui.

Această mare moştenire de credinţă ortodoxă, cu milioane de sfinţi şi de martiri, se face simţită în mod deosebit în Mănăstirea Vatopedi. Călugării de azi, în frunte cu egumenul Efraim, continuă să înveţe – prin viaţa și lupta lor duhovnicească de zi cu zi – smerenia, sărăcia, zel după Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele.

Dumnezeu să-i aibă în pază pe toţi călugării din Sfântul Munte care continuă lupta cea bună pentru folosul tuturor şi uniți să facă faţă provocărilor din timpul nostru.

Robert Kalliris

sursa: vatopaidi.wordpress.com


Octombrie 2009
L M M M V S D
« Sep   Noi »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031