Arhivă pentru Iunie 2010

Scurtă convorbire cu Părintele Ieroschimonah Ștefan Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

Părinte, pentru început vă rugăm să ne dați o definiţie a dreptei socotințe.

Dreapta socotință este cumpăna care menține echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.

Cum se poate ajunge la dreapta socotință? Care este ţinta şi care sunt roadele ei?

În viaţa duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă această virtute a dreptei socotinţe şi care să ne povăţuiască. Şi nu numai la începutul vieţii duhovniceşti, dar şi la mijloc şi spre sfârşit. Deci toată viaţa. Mai mult la început e nevoie însă să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne formeze ca oameni duhovniceşti.

În om se lucrează din trei direcţii: de la Dumnezeu, din partea firii omului şi de la diavol. De aceea, cel începător nu-şi poate da seama de unde vine impulsul, dorinţa de a face un lucru. Şi atunci duhovnicul îi spune „nu”, „da” sau „este indiferent, dar mai bine să nu faci lucrul gândit”.

Dreapta socotință este un lucru ce se dobândeşte după multă nevoinţă duhovnicească. Are ca ţintă călăuzirea corectă a sufletului către scopul ultim şi discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul cel mai important socotesc că este menţinerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se câştigă prin celelalte nevoinţe, dar dreapta socotință menţine nevoinţa la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socotință nu dă roade; nevoinţa dă roade, însă nevoinţa făcută cu dreaptă socotință. Roadele dreptei socotinţe sunt urmări ale lucrării duhovniceşti: pocăinţa, dragostea faţă de aproapele, ascultarea, blândeţea şi celelalte.

Care este relaţia dintre dreapta socotință şi cuminţenie?

Între ele este o mare diferență. Una este să fii cuminte şi alta este să câştigi dreapta socotință. Aceasta din urmă se câştigă după multă nevoinţă şi ani destui. A fi om cuminte nu presupune că esti şi om duhovnicesc.

Ce înseamnă să ai o minte cuminte?

O minte cuminte înseamnă a te păstra şi a nu ieşi din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relaţiile sociale dintre oameni. În viaţa duhovnicească este cu totul altceva. Spre exemplu, sfinţii nebuni întru Hristos n-au fost numiti „cuminţi”, ci „nebuni”, însă ei sunt mult mai mult decât cuminţi, pentru că au ajuns la un înalt nivel de comuniune cu Dumnezeu şi prin această nebunie îşi acoperă adevărata lor lucrare de ochii lumii şi de alţi ochi.

Altceva este un om drept, un om corect în viaţa socială, fată de un om duhovnicesc. E o mare diferență. Poate fi omul şi drept, şi duhovnicesc, însă poate fi şi cuminte, şi ateu. Această cuminţenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi foarte uşor viaţa duhovnicească. Într-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuşi la punct ca să poti clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poti clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cuminţenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni şi ea poate ajuta pe cineva să propulseze foarte repede dacă se angajează în viaţa duhovnicească. După părerea mea, cuminţenia aceasta este temelia unei vieţi duhovniceşti adevărate, bineînţeles dacă după angajarea în viaţa duhovnicească se păstrează în această cuminţenie.

Dar dacă extindem cuminţenia şi în ce priveşte viaţa duhovnicească?

Prin angajarea omului în viaţa duhovnicească nu se elimină cuminţenia. Ele se întrepătrund, această cuminţenie ajutându-l foarte mult să sporească. Cuminţenia se înduhovniceşte, se spiritualizează. La omul neduhovnicesc, cuminţenia rămâne în anumite limite, comportându-se cuminte până la sfârşit: nu jigneşte pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare… În viaţa duhovnicească, cuminţenia se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine, dar şi pe ceilalţi. Zicea cineva: „Acest om îmi odihneşte sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce linişte nu numai în relaţiile exterioare, ci şi în cele interioare. Deci cuminţenia este şi temelie, şi culme în viaţa duhovnicească, dar e şi timona care ajută să ţii calea dreaptă întreaga viaţă.

În ce sens dreapta socotință a fost considerată, de unii Sfinţi Părinţi, precum Sfântul Antonie cel Mare, cea mai mare virtute şi dacă este mai mult decât dreapta măsură sau cumpătare?

Este cu mult mai mult decât dreapta măsură şi cumpătare, cu toate că au legătură, dar dreapta socoteală sau discernământul se referă la toate virtuţile, la toată viaţa duhovnicească, nu numai la cumpătare. Cumpătarea sau înfrânarea este un aspect. Dreapta socotință este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este să ne arunce în extreme, ori în stânga, ori în dreapta. Căderea de-a stânga înseamnă lucrarea exclusiv a patimilor trupesti (trândăvie, lăcomie, desfrânare), iar căderea de-a dreapta este căderea în nevoinţă peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispitiţi să se nevoiască peste puteri, ba chiar au fost ajutaţi să ajungă la anumite măsuri, însă în cele din urmă au căzut înfrânţi. Deci dreapta socotință este virtutea virtuţilor, care ne păstrează în smerenie.

Prin dreapta socotință omul tinde să nu mai aibă căderi în stânga sau în dreapta, pendulări între extreme, ci tinde să se mişte din ce în ce mai puţin, până la nemişcare. Ce înseamnă nemişcare în Dumnezeu?

Nemişcarea în Dumnezeu este o lucrare a fazei a treia a vieţii duhovniceşti. Prima fază este faza purificării, a curăţirii, a doua este a iluminării, iar a treia a îndumnezeirii. În prima fază, zic Sfinţii Părinţi, este mai pronunţată lucrarea omului pentru dobândirea harului. În a doua fază începe lucrarea harului, care iese la iveală. Sfântul Marcu Ascetul zice: „Hristos este ascuns în poruncile Lui”. Nu-L vedem, dar lucrând poruncile Îl asimilăm, dobândind harul care la o anumită vreme iese la suprafaţă, luminând cele lăuntrice şi cele dinafară. În cea de-a doua fază primim luminarea minţii, dar şi lucrăm. Iar faza a treia este faza îndumnezeirii, de care se învrednicesc puţini, este treapta nelucrării omului, numită faza lucrării exclusiv a lui Dumnezeu. Lucrarea supremă este nelucrarea. Nelucrarea este totuşi o lucrare. Această lucrare a nelucrării este specifică fazei înalte a îndumnezeirii. Ea presupune înainte o mare nevoinţă. Nu poate un începător să ajungă deja la faza nelucrării personale. Toate trebuie să meargă într-o anumită evoluţie, după o anumită regulă.

Împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu este o nebunie. Cum se împacă această nebunie, în special „nebunia întru Hristos”, cu judecăţile omeneşti?

Sfântul Apostol Pavel spune că pentru ca „să fii înţelept trebuie să te faci nebun”. Deci nu a fi, ci a te face „nebun”, adică nepotrivit pentru judecăţile omeneşti cele de aici. Acestea nu se împacă. Un om duhovnicesc pe toate le judecă şi nu este judecat de nimeni. Este deasupra tuturor acestor judecăţi omeneşti. Cei de jos nu pot pricepe mintea „nebunului întru Hristos”, pentru că acesta este în legătură cu Dumnezeu şi toate le analizează şi le coordonează după judecăţile lui Dumnezeu. În sensul acesta credinţa este o nebunie, „nebunia Crucii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Înaintând pe scara duhovnicească eşti din ce în ce mai neînţeles de cei de jos. Doar când ceilalţi se ridică la nivelul tău pot să te înţeleagă. Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Sunt foarte multe planuri. Trăim unul lângă altul, unii chiar sot şi sotie, însă despărţiţi sufleteşte de mulţi ani, pentru că unul e la o anumită vârstă duhovnicească, iar altul la alta. Oamenii nu i-au înţeles pe „nebunii întru Hristos” şi atunci i-au catalogat „nebuni”. Această lucrare a nebuniei întru Hristos a fost specifică lumii greceşti şi celei ruseşti. La noi n-a prins acest fel de nevoinţă, sau foarte puţin. Sfântul Serafim de Sarov spune că în viaţa lui a văzut foarte puţini adevăraţi nebuni întru Hristos. Nu oricine poate să-şi ia asupră-şi această nevoinţă. Nu e obligatorie. Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos, după ce se despătimeşte cu Sfântul Ioan Pustnicul în deşert, se întoarce în Constantinopol pentru a urma această formă de nevoinţă. Sfântul Simeon este însă o excepţie de la regulă. Excepţiile sunt dirijate de Sus, fără putere de lege. Regula este calea împărătească. Şi „nebunia întru Hristos”, şi pustnicia, şi vieţuirea de unul singur sunt daruri de sus. E necesară multă virtute pentru a împlini bine aceste chemări. Este o mare nevoinţă să renunţ de bună voie la statutul unui om integru în faţa oamenilor şi să suporţi toate consecinţele ei, tot blamul şi tot dispreţul celor din jur. Vedeţi, în condiţiile normale cât de greu suportăm un cuvânt aspru, de batjocură, sau dispreţ sau chiar un gest cât de mic de dezaprobare, pentru că lucrarea omului vechi este încă vie în noi. Vedeţi ce înălţime are lucrarea nebunului întru Hristos? Trebuie să fie despătimit şi într-o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu. Nu ni se cere nouă să le urmăm lor, ci căii Sfinţilor Părinţi, căii de mijloc, căii celei bătătorite.

Dreapta socotință caută să împace judecăţile lui Dumnezeu cu judecăţile oamenilor sau ne detaşează total de judecăţile oamenilor?

Lucrările duhovniceşti sunt foarte precise şi nu suportă compromis. Compromisul este un pact cu cineva care nu e Dumnezeu, pentru că pactul cu Dumnezeu este împlinirea strictă a poruncilor. Când nu faci lucrarea lui Dumnezeu, deja faci pact cu altcineva.

Dreapta socotință nu caută să împace judecăţile oamenilor cu judecăţile lui Dumnezeu. Nu se poate vorbi în acest sens de împăcare. Nici chiar sfinţii mari care au căutat să cerceteze judecăţile lui Dumnezeu n-au reusit. Spre exemplu, unui bătrân cu viaţă sfântă ce a stat mult timp în pustie şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere judecăţile Sale, i se arată un înger care îl întreabă: „Ce doreşti?” „Vreau să ştiu judecăţile lui Dumnezeu”, zice sfântul. Îngerul îi răspunde: „Nu este om care să ştie aceasta, dar pentru că m-ai rugat îţi voi da nişte exemple”. Şi îngerul l-a luat pe pustnic şi după o zi de mers au ajuns la o gazdă. Au dormit noaptea, iar gazda i-a servit cu ce avea mai frumos, cu o tavă de argint. Au servit cele de pe tavă, iar la sfârşit, îngerul ia tava şi o aruncă într-o prăpastie. Şi au pornit mai departe. Au ajuns la o grădină foarte frumoasă. Au poposit lângă un izvor şi stând la un loc mai ferit, văd un om bătrân care se aşază şi el. Apoi apare un călăreţ care începe să-i ceară banii. Bătrânul nu întelege despre ce bani era vorba. Călăreţul se înfurie şi îl bate până îl omoară. Sfântul şi îngerul au plecat mai departe. Au ajuns în cele din urmă la o casă părăsită, din care mai rămăsese un singur perete în picioare. S-au asezat să doarmă, iar îngerul, în loc să doarmă, a dărâmat complet zidul şi l-a refăcut. Dimineată, părintele foarte neliniştit îl întreabă: „Eşti înger sau eşti demon? Ce înseamnă toate cele ce le-am văzut?” Îngerul răspunde: „Creştinii la care am înnoptat sunt evlavioşi şi au făcut multe fapte bune. Tava de argint era însă câştigată prin nedreptate. Şi pentru ca să nu-şi piardă plata faptelor bune şi mântuirea, am luat tava de la ei. Bătrânul mort, în tinereţe a omorât pe cineva. Călăreţul era stăpânul locului unde am poposit şi urmărea hoţul care tocmai îi furase banii. Astfel, bătrânul a plătit cu viaţa sa uciderea făcută de el mai demult, ca să i se ierte din păcate. Iar în locul zidului părăsit a fost o casă foarte mare. Şi ultimul din casa aceea a îngropat o comoară în zid, care era cât pe-aci să se surpe. Stăpânul de acum ar fi găsit comoara şi ar fi trăit în nedreptate şi răutate. Zidul făcut acum va dura până se va naşte cineva care, găsind banii, îi va folosi într-un scop bun. Deci”, i-a zis îngerul, văzând mirarea sfântului, „nu mai cerceta judecăţile lui Dumnezeu, ci îngrijeşte-te de păcatele tale”.

Judecăţile lui Dumnezeu nu se pot împăca cu judecăţile oamenilor. Lucrarea dreptei socoteli este de a elimina şi curăţa judecăţile omeneşti, pentru ca ele să devină după Dumnezeu. Lucrând după judecăţile lui Dumnezeu, omul trăieşte veşnicia încă de aici.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa: www.munteleathos.com

Locul duhovnicesc al Romanilor din Sfantul Munte Athos – Schitul Prodromu

de Stelian Gomboș

Iată, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, în prima săptămână a sfantului şi marelui post unde, pe lângă celelalte mănăstiri am vizitat, bineînţeles (şi) Schitul Românesc Prodromu. Citim în Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită din 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite, din biblioteca Schitului Românesc Prodromu această minunată istorisire: ” Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea locuinţa (chilia) deasupra mănăstirii Marea Lavra – pe dealul ce se numeşte Palama, că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit – la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului – Ocrotitoarea Sfântului Munte. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie – stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca ” în timpurile mai de pe urmă ” să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul Românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se afla un paraclis închinat adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în oaza spiritualităţii româneşti.

Nu m-am înşelat, nici de această dată, cand am constatat că cei mai mulţi monahi, în Sfântul Munte, după greci sunt românii – ostenitori la schiturile româneşti Prodromu, Lacu, Chiliile Sfântul Gheorghe – Colciu, Sfântul Ipatie, Sfântul Gheorghe – Kapsala şi altele… Dar, nu în ultimul rând, şi muncitorii cei mai mulţi din Aghios Oros (în greceşte – Sfântul Munte) sunt tot românii – care se află în căutarea unui venit mai bun decât cel de acasă… De asemenea, am avut şi avem duhovnici vestiţi, aici, pe Părintele Petroniu Tănase – actualul stareţ al schitului Prodromu – cel care a revigorat acest sfant lăcaş de închinăciune – din toate punctele de vedere, în ultimii treizeci şi cinci de ani… Apoi pe Părintele Iulian – tot de la Prodromu şi nu în ultimul rând pe Părintele Dionisie de la Schitul Sfântul Gheorghe – Colciu, trecut între timp, la cele veşnice.

Şi totuşi, dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate faptul că tocmai românii – ale căror generoase danii către Sfântul Munte sunt atestate de mii de documente, începând de la primii Basarabi şi urmând până la ultimii voievozi din sec. al XIX -lea – nu au avut aici nici un lăcaş propriu până în urmă cu un veac şi jumătate şi nici acesta nu este ridicat la rang de mănăstire ci este doar un schit !… Din cele 20 de mănăstiri athonite, 17 sunt grecesti, una rusească – Sfântul Pantelimon, alta sârbească – Hilandar şi alta bulgărească – Zograful.

Nu de nevrednicie poate fi vorba, căci românii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime) au fost, şi sunt, o prezenţă exemplară în ” Grădina Maicii Domnului “.  Este atestat încă din sec. al XIX-lea ca vlahii ajungeau cu turmele lor până pe coastele Athosului, iar Mănăstirea Cutlumuş – rectitorită de voievodul Nicolae Alexandru Basarab către anul 1360 şi numărând foarte mulţi monahi de origine română, a fost supranumită multă vreme ” Marea Lavră a Ţării Româneşti”. Trebuie să fie vorba – după cum spune (şi) scriitorul Răzvan Codrescu – într-un articol, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat pe români să se unească într-un singur stat puternic şi într-o singură biserică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, până în sec. xx, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toată istoria noastră este presărată cu mari trăitori şi martiri ai dreptei credinţe).

O lămurire edificatoare, în acest sens, este şi aceea a Părintelui Petroniu Tănase – cu care am stat de vorbă, care a spus că : ” Sihaştrii din Carpaţi veneau la Athos, fiindcă găseau aici condiţii de viaţă sihăstrească, de viaţă pustnicească, mai bună, mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întamplat să se stabilească în mănăstiri de obşte (în chinovii) au trăit împreună cu ceilalţi fraţi : – La Cutlumuş, la Zograful, la Filoteu, la Karakalu etc. Dar, în general, au trăit viaţa sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului – dovada faptul ca până astăzi există astfel de chilii. Abia în sec. al xix-lea, când apar statele naţionale, s-au gândit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor şi, astfel, au întemeiat Schitul Prodromul. Este de altfel grăitor, pentru vocaţia sihăstrească românească a înduhovnicţilor români, faptul că primii trei stareţi de la Prodromu – Nifon, Damian şi Ghedeon – s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat cinstea de arhimandrit, rămânând până la capăt simplu ieroschimonah şi lăsând un testament în care cheamă cu precădere la nevoinţă, pocăinţă şi smerenie şi, din care, iată spicuim şi noi câteva îndemnuri, cum ar fi : ” Fraţilor, aveţi grijă de sufletele voastre, ştiind că aicea este vremea nevoinţelor, iar dincolo a plăţilor şi cununilor, şi că după trecerea acestei vieţi nu mai foloseşte la nimic pocăinţa. Să aveţi dragoste între voi, să fiţi smeriţi, buni, ascultători şi lesne iertători unii altora. Siliti-vă din toate puterile să păziţi pacea dintre voi, iar deasupra patimilor şi gândurilor celor spurcate să ne întrarmăm cu postul, cu privegherea, şi, mai mult decat toate, cu aducerea aminte de moarte, gătindu-ne în tot ceasul de ieşirea din viaţă aceasta şi spre întâmpinarea Domnului Iisus Hristos… “

Dinaintea altarului bisericii mari – ridicată între anii 1857 şi 1866 cu Hramul Botezul Domnului, arde neîntrerupt o candelă care aduce aminte ca acolo odihnesc oseminţele acestui cuvios stareţ Nifon – care a trecut la cele veşnice în anul 1899 şi care este, cum am mai spus, întemeietorul şi cel dintâi stareţ al Schitului Prodromu ” acest sfânt lacaş românesc… cu viaţa chinovitică (de obşte), fondat ca azil (spirirual) al tuturor românilor, fară deosebirea lor ” (cum citim în Pisania de deasupra intrării în Biserica, neostentativ încadrată de tricolorul românesc).

Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se înalţă doar paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul (care dăinuieşte şi astăzi, fiind refăcut de mai multe ori) atestat abia la anul 1754 când ” a fost reânnoit de monahul Iosif Hiotul ” (cum aflăm dintr-o inscripţie ce se află pe peretele sudic al mănăstirii) dar probabil datând încă din secolul anterior. De aici se trage şi numele schitului – în greceşte prodromos înseamnă înainte mergător – referindu-se, deci, la Sf. Ioan Botezătorul – care este ocrotitorul acestui sfânt aşezământ. Icoana făcătoare de minuni a Botezătorului – care cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la anul 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obştii. Pe la începutul secolului XIX se osteneau – pe lângă acest paraclis – trei sihaştri români – duhovnicul Iustin cu ucenicii săi Patapie şi Grigorie – care sunt cei dintâi care au avut de gând să ridice acolo un schit ” ca să aibă şi Românii un sfânt lăcaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă românească. ” Cerând, pentru aceasta, binecuvantarea Marii Lavre – mănăstirea întemeaiată de Sf. Atanasie Athonitul, de care aparţine schitul nostru – au primit-o în anul 1820. Din păcate, însă, proiectul nu s-a putut îndeplini atunci, ci numai cateva decenii mai târziu, când iniţiativa a fost reluată de moldovenii Nifon şi Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea în anul 1851 şi care, în anul 1856 au dobândit şi binecuvantarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (sub autoritatea căruia se afla, şi astăzi, Sfântul Munte), respectiv a Patriarhului Chiril. Domnitorul Moldovei Grigorie Ghica a sprijinit începerea lucrărilor cu 3000 de galbeni şi a dat încuviinţare să se strângă ajutoare de la poporul cel binecredincios.

Aşa a luat fiinţă schitul care astăzi este restaurat în întregime – graţie stareţului ei de peste 35 de ani – Părintele Petroniu Tănase, şi a iconomului ei – Părintele Ierodiacon Iustinian Stoica (care a fost, în vara anului 1999, la Oradea – la invitaţia ASCOR – Filiala Oradea şi a vorbit despre Sfântul Munte Athos şi despre Schitul Prodromu, în special) – (şi) care a fost ajutat, foarte mult,(şi) de către orădeni – în special de către domnul rector Teodor Maghiar – care a vizitat, de mai multe ori Sfântul Munte şi Schitul şi care este pomenit, aici, cu mult respect şi cu multa recunoştinţă. Aşezământul – cu cele trei paraclise (al Adormirii Maicii Domnului, al Bunei Vestiri şi al Sfântul Ioan Botezătorul), cu cele cinci icoane făcătoare de minuni – dintre care cea mai vestită este Maica Domnului Prodromiţa, ” cea nefăcută de mână omenească “, cu numeroasele lui sfinte moaşte, cu impunătoarea clopotniţa, cu stăreţia, cu impunătoarea biblioteca, cu atelierele, cu sinodiconul (sala de reuniuni), cu arhondaricul (casa de oaspeţi), cu bolniţa (spitalul), cu chiliile, cu marea cisternă subterană, cu trapeza (sala de mese), cu anexele gospodăreşti şi cu celelalte acareturi, alcătuiesc, aşadar, o lume în sine, după o sfântă rânduiala athonită, mărturisind exemplar, ” Prezenţa monahismului şi spiritualităţii româneşti în Centrul Ortodoxiei ” – după cum spunea Prea Cuviosul Părinte Stareţ Petroniu Tanase.

Iată, în câteva rânduri, ceea ce a fost, ceea ce este şi, mai ales ceea ce va fi Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos – la care vin cu toată evlavia şi bucuria, pentru a se închina, toţi românii săvârşitori de pelerinaj în Grădina Maicii Domnului. Şi tot cu acest prilej i-am adresat (şi) câteva întrebări, spre conturarea uni cuvânt de folos, Părintelui venerabil şi nonagenar Petroniu Tănase – Monahul athonit şi autentic ori Stareţul desăvârşit – care ne-a vorbit despre Osândirea aproapelui ce nu este  un păcat mic, căci sfinţia sa, retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, nevoinţă, ci şi mângâiere dumnezeiască din partea harului. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Aşadar, Stareţul Schitului Românesc Prodromu aflat astăzi la 96 de ani, ne vorbeşte în cele de mai jos despre cinstea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie.

~+~

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

– Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteste în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. E făcută cu stăruinţă pe toată durata Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii

Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

Să căutăm fericirea care nu are sfârşit

– La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

– Nu pune problema aşa… Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.

Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc

Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.

Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

– Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

a consemnat,

Stelian Gomboş

Această prezentare necesită JavaScript.


sursa: laurentiudumitru.ro

Vizita IPS Teofan, mitropolitul Moldovei si Bucovinei, la manastirea Vatopedi, Athos (imagini)

IPS Teofan a vizitat zilele acestea Sfântul Munte cu opriri la schitul românesc Prodromu, Mănăstirea Sfântul Pavel şi Mănăstirea Vatopedi.

Înaltpreasfinţia sa, însoţit de şapte exarhi şi stareţi din eparhie, a venit special la Muntele Athos pentru a discuta chestiuni spirituale cu călugării athoniţi.

IPS Teofan împreună cu soborul marţi a ajuns marţi dimineaţă la Mănăstirea Vatopedi. După o primire călduroasă făcută de obştea mănăstirii, IPS Teofan a fost condus in catolikon, unde stareţul Efrem a ţinut un cuvânt de bun-venit IPS Teofan.

Miercuri dimineaţă IPS a participat la Sfânta Liturghie Arhierească în catoliconul mănăstiri Vatopedi după rânduiala athonită plină de splendoarea bizantină. În acea zi a fost prăznuit Sfântul Nicodim Vatopedinul.

Astazi Joi, înaltul prelat dimpreună cu soborul, a părăsit mănăstirea Vatopedi cu destinaţia Iaşi.

Intampinarea IPS Teofan la poarta Manastirii Vatopedi

In drum spre catolicon

IPS Teofan binecuvantand obstea si inchinatorii Manastirii Vatopedi

Staretul Efrem tinand cuvantul de bun-venit

Sfanta Liturghie Arhiereasca 1

Sfanta Liturghie Arhiereasca 2

Sfanta Liturghie Arhiereasca 3

Fotografie de grup la plecare impreuna cu monahii romani din manastirea Vatopedi (in stanga sus parintele Daniel, fiul actorului Octavian Cotescu)

sursa: vatopaidi.wordpress.com


Iunie 2010
L M M M V S D
« Apr   Aug »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930