Archive for the 'Părinţi athoniţi' Category

Cuviosul Dionisie Ignat – Axionul Maicii Domnului

Anunțuri

Film documentar despre Cuviosul Paisie Aghioritul

Scurtă convorbire cu Părintele Ieroschimonah Ștefan Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

Părinte, pentru început vă rugăm să ne dați o definiţie a dreptei socotințe.

Dreapta socotință este cumpăna care menține echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.

Cum se poate ajunge la dreapta socotință? Care este ţinta şi care sunt roadele ei?

În viaţa duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă această virtute a dreptei socotinţe şi care să ne povăţuiască. Şi nu numai la începutul vieţii duhovniceşti, dar şi la mijloc şi spre sfârşit. Deci toată viaţa. Mai mult la început e nevoie însă să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne formeze ca oameni duhovniceşti.

În om se lucrează din trei direcţii: de la Dumnezeu, din partea firii omului şi de la diavol. De aceea, cel începător nu-şi poate da seama de unde vine impulsul, dorinţa de a face un lucru. Şi atunci duhovnicul îi spune „nu”, „da” sau „este indiferent, dar mai bine să nu faci lucrul gândit”.

Dreapta socotință este un lucru ce se dobândeşte după multă nevoinţă duhovnicească. Are ca ţintă călăuzirea corectă a sufletului către scopul ultim şi discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul cel mai important socotesc că este menţinerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se câştigă prin celelalte nevoinţe, dar dreapta socotință menţine nevoinţa la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socotință nu dă roade; nevoinţa dă roade, însă nevoinţa făcută cu dreaptă socotință. Roadele dreptei socotinţe sunt urmări ale lucrării duhovniceşti: pocăinţa, dragostea faţă de aproapele, ascultarea, blândeţea şi celelalte.

Care este relaţia dintre dreapta socotință şi cuminţenie?

Între ele este o mare diferență. Una este să fii cuminte şi alta este să câştigi dreapta socotință. Aceasta din urmă se câştigă după multă nevoinţă şi ani destui. A fi om cuminte nu presupune că esti şi om duhovnicesc.

Ce înseamnă să ai o minte cuminte?

O minte cuminte înseamnă a te păstra şi a nu ieşi din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relaţiile sociale dintre oameni. În viaţa duhovnicească este cu totul altceva. Spre exemplu, sfinţii nebuni întru Hristos n-au fost numiti „cuminţi”, ci „nebuni”, însă ei sunt mult mai mult decât cuminţi, pentru că au ajuns la un înalt nivel de comuniune cu Dumnezeu şi prin această nebunie îşi acoperă adevărata lor lucrare de ochii lumii şi de alţi ochi.

Altceva este un om drept, un om corect în viaţa socială, fată de un om duhovnicesc. E o mare diferență. Poate fi omul şi drept, şi duhovnicesc, însă poate fi şi cuminte, şi ateu. Această cuminţenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi foarte uşor viaţa duhovnicească. Într-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuşi la punct ca să poti clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poti clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cuminţenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni şi ea poate ajuta pe cineva să propulseze foarte repede dacă se angajează în viaţa duhovnicească. După părerea mea, cuminţenia aceasta este temelia unei vieţi duhovniceşti adevărate, bineînţeles dacă după angajarea în viaţa duhovnicească se păstrează în această cuminţenie.

Dar dacă extindem cuminţenia şi în ce priveşte viaţa duhovnicească?

Prin angajarea omului în viaţa duhovnicească nu se elimină cuminţenia. Ele se întrepătrund, această cuminţenie ajutându-l foarte mult să sporească. Cuminţenia se înduhovniceşte, se spiritualizează. La omul neduhovnicesc, cuminţenia rămâne în anumite limite, comportându-se cuminte până la sfârşit: nu jigneşte pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare… În viaţa duhovnicească, cuminţenia se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine, dar şi pe ceilalţi. Zicea cineva: „Acest om îmi odihneşte sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce linişte nu numai în relaţiile exterioare, ci şi în cele interioare. Deci cuminţenia este şi temelie, şi culme în viaţa duhovnicească, dar e şi timona care ajută să ţii calea dreaptă întreaga viaţă.

În ce sens dreapta socotință a fost considerată, de unii Sfinţi Părinţi, precum Sfântul Antonie cel Mare, cea mai mare virtute şi dacă este mai mult decât dreapta măsură sau cumpătare?

Este cu mult mai mult decât dreapta măsură şi cumpătare, cu toate că au legătură, dar dreapta socoteală sau discernământul se referă la toate virtuţile, la toată viaţa duhovnicească, nu numai la cumpătare. Cumpătarea sau înfrânarea este un aspect. Dreapta socotință este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este să ne arunce în extreme, ori în stânga, ori în dreapta. Căderea de-a stânga înseamnă lucrarea exclusiv a patimilor trupesti (trândăvie, lăcomie, desfrânare), iar căderea de-a dreapta este căderea în nevoinţă peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispitiţi să se nevoiască peste puteri, ba chiar au fost ajutaţi să ajungă la anumite măsuri, însă în cele din urmă au căzut înfrânţi. Deci dreapta socotință este virtutea virtuţilor, care ne păstrează în smerenie.

Prin dreapta socotință omul tinde să nu mai aibă căderi în stânga sau în dreapta, pendulări între extreme, ci tinde să se mişte din ce în ce mai puţin, până la nemişcare. Ce înseamnă nemişcare în Dumnezeu?

Nemişcarea în Dumnezeu este o lucrare a fazei a treia a vieţii duhovniceşti. Prima fază este faza purificării, a curăţirii, a doua este a iluminării, iar a treia a îndumnezeirii. În prima fază, zic Sfinţii Părinţi, este mai pronunţată lucrarea omului pentru dobândirea harului. În a doua fază începe lucrarea harului, care iese la iveală. Sfântul Marcu Ascetul zice: „Hristos este ascuns în poruncile Lui”. Nu-L vedem, dar lucrând poruncile Îl asimilăm, dobândind harul care la o anumită vreme iese la suprafaţă, luminând cele lăuntrice şi cele dinafară. În cea de-a doua fază primim luminarea minţii, dar şi lucrăm. Iar faza a treia este faza îndumnezeirii, de care se învrednicesc puţini, este treapta nelucrării omului, numită faza lucrării exclusiv a lui Dumnezeu. Lucrarea supremă este nelucrarea. Nelucrarea este totuşi o lucrare. Această lucrare a nelucrării este specifică fazei înalte a îndumnezeirii. Ea presupune înainte o mare nevoinţă. Nu poate un începător să ajungă deja la faza nelucrării personale. Toate trebuie să meargă într-o anumită evoluţie, după o anumită regulă.

Împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu este o nebunie. Cum se împacă această nebunie, în special „nebunia întru Hristos”, cu judecăţile omeneşti?

Sfântul Apostol Pavel spune că pentru ca „să fii înţelept trebuie să te faci nebun”. Deci nu a fi, ci a te face „nebun”, adică nepotrivit pentru judecăţile omeneşti cele de aici. Acestea nu se împacă. Un om duhovnicesc pe toate le judecă şi nu este judecat de nimeni. Este deasupra tuturor acestor judecăţi omeneşti. Cei de jos nu pot pricepe mintea „nebunului întru Hristos”, pentru că acesta este în legătură cu Dumnezeu şi toate le analizează şi le coordonează după judecăţile lui Dumnezeu. În sensul acesta credinţa este o nebunie, „nebunia Crucii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Înaintând pe scara duhovnicească eşti din ce în ce mai neînţeles de cei de jos. Doar când ceilalţi se ridică la nivelul tău pot să te înţeleagă. Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Sunt foarte multe planuri. Trăim unul lângă altul, unii chiar sot şi sotie, însă despărţiţi sufleteşte de mulţi ani, pentru că unul e la o anumită vârstă duhovnicească, iar altul la alta. Oamenii nu i-au înţeles pe „nebunii întru Hristos” şi atunci i-au catalogat „nebuni”. Această lucrare a nebuniei întru Hristos a fost specifică lumii greceşti şi celei ruseşti. La noi n-a prins acest fel de nevoinţă, sau foarte puţin. Sfântul Serafim de Sarov spune că în viaţa lui a văzut foarte puţini adevăraţi nebuni întru Hristos. Nu oricine poate să-şi ia asupră-şi această nevoinţă. Nu e obligatorie. Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos, după ce se despătimeşte cu Sfântul Ioan Pustnicul în deşert, se întoarce în Constantinopol pentru a urma această formă de nevoinţă. Sfântul Simeon este însă o excepţie de la regulă. Excepţiile sunt dirijate de Sus, fără putere de lege. Regula este calea împărătească. Şi „nebunia întru Hristos”, şi pustnicia, şi vieţuirea de unul singur sunt daruri de sus. E necesară multă virtute pentru a împlini bine aceste chemări. Este o mare nevoinţă să renunţ de bună voie la statutul unui om integru în faţa oamenilor şi să suporţi toate consecinţele ei, tot blamul şi tot dispreţul celor din jur. Vedeţi, în condiţiile normale cât de greu suportăm un cuvânt aspru, de batjocură, sau dispreţ sau chiar un gest cât de mic de dezaprobare, pentru că lucrarea omului vechi este încă vie în noi. Vedeţi ce înălţime are lucrarea nebunului întru Hristos? Trebuie să fie despătimit şi într-o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu. Nu ni se cere nouă să le urmăm lor, ci căii Sfinţilor Părinţi, căii de mijloc, căii celei bătătorite.

Dreapta socotință caută să împace judecăţile lui Dumnezeu cu judecăţile oamenilor sau ne detaşează total de judecăţile oamenilor?

Lucrările duhovniceşti sunt foarte precise şi nu suportă compromis. Compromisul este un pact cu cineva care nu e Dumnezeu, pentru că pactul cu Dumnezeu este împlinirea strictă a poruncilor. Când nu faci lucrarea lui Dumnezeu, deja faci pact cu altcineva.

Dreapta socotință nu caută să împace judecăţile oamenilor cu judecăţile lui Dumnezeu. Nu se poate vorbi în acest sens de împăcare. Nici chiar sfinţii mari care au căutat să cerceteze judecăţile lui Dumnezeu n-au reusit. Spre exemplu, unui bătrân cu viaţă sfântă ce a stat mult timp în pustie şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere judecăţile Sale, i se arată un înger care îl întreabă: „Ce doreşti?” „Vreau să ştiu judecăţile lui Dumnezeu”, zice sfântul. Îngerul îi răspunde: „Nu este om care să ştie aceasta, dar pentru că m-ai rugat îţi voi da nişte exemple”. Şi îngerul l-a luat pe pustnic şi după o zi de mers au ajuns la o gazdă. Au dormit noaptea, iar gazda i-a servit cu ce avea mai frumos, cu o tavă de argint. Au servit cele de pe tavă, iar la sfârşit, îngerul ia tava şi o aruncă într-o prăpastie. Şi au pornit mai departe. Au ajuns la o grădină foarte frumoasă. Au poposit lângă un izvor şi stând la un loc mai ferit, văd un om bătrân care se aşază şi el. Apoi apare un călăreţ care începe să-i ceară banii. Bătrânul nu întelege despre ce bani era vorba. Călăreţul se înfurie şi îl bate până îl omoară. Sfântul şi îngerul au plecat mai departe. Au ajuns în cele din urmă la o casă părăsită, din care mai rămăsese un singur perete în picioare. S-au asezat să doarmă, iar îngerul, în loc să doarmă, a dărâmat complet zidul şi l-a refăcut. Dimineată, părintele foarte neliniştit îl întreabă: „Eşti înger sau eşti demon? Ce înseamnă toate cele ce le-am văzut?” Îngerul răspunde: „Creştinii la care am înnoptat sunt evlavioşi şi au făcut multe fapte bune. Tava de argint era însă câştigată prin nedreptate. Şi pentru ca să nu-şi piardă plata faptelor bune şi mântuirea, am luat tava de la ei. Bătrânul mort, în tinereţe a omorât pe cineva. Călăreţul era stăpânul locului unde am poposit şi urmărea hoţul care tocmai îi furase banii. Astfel, bătrânul a plătit cu viaţa sa uciderea făcută de el mai demult, ca să i se ierte din păcate. Iar în locul zidului părăsit a fost o casă foarte mare. Şi ultimul din casa aceea a îngropat o comoară în zid, care era cât pe-aci să se surpe. Stăpânul de acum ar fi găsit comoara şi ar fi trăit în nedreptate şi răutate. Zidul făcut acum va dura până se va naşte cineva care, găsind banii, îi va folosi într-un scop bun. Deci”, i-a zis îngerul, văzând mirarea sfântului, „nu mai cerceta judecăţile lui Dumnezeu, ci îngrijeşte-te de păcatele tale”.

Judecăţile lui Dumnezeu nu se pot împăca cu judecăţile oamenilor. Lucrarea dreptei socoteli este de a elimina şi curăţa judecăţile omeneşti, pentru ca ele să devină după Dumnezeu. Lucrând după judecăţile lui Dumnezeu, omul trăieşte veşnicia încă de aici.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa: www.munteleathos.com

Locul duhovnicesc al Romanilor din Sfantul Munte Athos – Schitul Prodromu

de Stelian Gomboș

Iată, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, în prima săptămână a sfantului şi marelui post unde, pe lângă celelalte mănăstiri am vizitat, bineînţeles (şi) Schitul Românesc Prodromu. Citim în Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită din 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite, din biblioteca Schitului Românesc Prodromu această minunată istorisire: ” Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea locuinţa (chilia) deasupra mănăstirii Marea Lavra – pe dealul ce se numeşte Palama, că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit – la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului – Ocrotitoarea Sfântului Munte. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie – stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca ” în timpurile mai de pe urmă ” să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul Românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se afla un paraclis închinat adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în oaza spiritualităţii româneşti.

Nu m-am înşelat, nici de această dată, cand am constatat că cei mai mulţi monahi, în Sfântul Munte, după greci sunt românii – ostenitori la schiturile româneşti Prodromu, Lacu, Chiliile Sfântul Gheorghe – Colciu, Sfântul Ipatie, Sfântul Gheorghe – Kapsala şi altele… Dar, nu în ultimul rând, şi muncitorii cei mai mulţi din Aghios Oros (în greceşte – Sfântul Munte) sunt tot românii – care se află în căutarea unui venit mai bun decât cel de acasă… De asemenea, am avut şi avem duhovnici vestiţi, aici, pe Părintele Petroniu Tănase – actualul stareţ al schitului Prodromu – cel care a revigorat acest sfant lăcaş de închinăciune – din toate punctele de vedere, în ultimii treizeci şi cinci de ani… Apoi pe Părintele Iulian – tot de la Prodromu şi nu în ultimul rând pe Părintele Dionisie de la Schitul Sfântul Gheorghe – Colciu, trecut între timp, la cele veşnice.

Şi totuşi, dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate faptul că tocmai românii – ale căror generoase danii către Sfântul Munte sunt atestate de mii de documente, începând de la primii Basarabi şi urmând până la ultimii voievozi din sec. al XIX -lea – nu au avut aici nici un lăcaş propriu până în urmă cu un veac şi jumătate şi nici acesta nu este ridicat la rang de mănăstire ci este doar un schit !… Din cele 20 de mănăstiri athonite, 17 sunt grecesti, una rusească – Sfântul Pantelimon, alta sârbească – Hilandar şi alta bulgărească – Zograful.

Nu de nevrednicie poate fi vorba, căci românii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime) au fost, şi sunt, o prezenţă exemplară în ” Grădina Maicii Domnului “.  Este atestat încă din sec. al XIX-lea ca vlahii ajungeau cu turmele lor până pe coastele Athosului, iar Mănăstirea Cutlumuş – rectitorită de voievodul Nicolae Alexandru Basarab către anul 1360 şi numărând foarte mulţi monahi de origine română, a fost supranumită multă vreme ” Marea Lavră a Ţării Româneşti”. Trebuie să fie vorba – după cum spune (şi) scriitorul Răzvan Codrescu – într-un articol, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat pe români să se unească într-un singur stat puternic şi într-o singură biserică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, până în sec. xx, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toată istoria noastră este presărată cu mari trăitori şi martiri ai dreptei credinţe).

O lămurire edificatoare, în acest sens, este şi aceea a Părintelui Petroniu Tănase – cu care am stat de vorbă, care a spus că : ” Sihaştrii din Carpaţi veneau la Athos, fiindcă găseau aici condiţii de viaţă sihăstrească, de viaţă pustnicească, mai bună, mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întamplat să se stabilească în mănăstiri de obşte (în chinovii) au trăit împreună cu ceilalţi fraţi : – La Cutlumuş, la Zograful, la Filoteu, la Karakalu etc. Dar, în general, au trăit viaţa sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului – dovada faptul ca până astăzi există astfel de chilii. Abia în sec. al xix-lea, când apar statele naţionale, s-au gândit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor şi, astfel, au întemeiat Schitul Prodromul. Este de altfel grăitor, pentru vocaţia sihăstrească românească a înduhovnicţilor români, faptul că primii trei stareţi de la Prodromu – Nifon, Damian şi Ghedeon – s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat cinstea de arhimandrit, rămânând până la capăt simplu ieroschimonah şi lăsând un testament în care cheamă cu precădere la nevoinţă, pocăinţă şi smerenie şi, din care, iată spicuim şi noi câteva îndemnuri, cum ar fi : ” Fraţilor, aveţi grijă de sufletele voastre, ştiind că aicea este vremea nevoinţelor, iar dincolo a plăţilor şi cununilor, şi că după trecerea acestei vieţi nu mai foloseşte la nimic pocăinţa. Să aveţi dragoste între voi, să fiţi smeriţi, buni, ascultători şi lesne iertători unii altora. Siliti-vă din toate puterile să păziţi pacea dintre voi, iar deasupra patimilor şi gândurilor celor spurcate să ne întrarmăm cu postul, cu privegherea, şi, mai mult decat toate, cu aducerea aminte de moarte, gătindu-ne în tot ceasul de ieşirea din viaţă aceasta şi spre întâmpinarea Domnului Iisus Hristos… “

Dinaintea altarului bisericii mari – ridicată între anii 1857 şi 1866 cu Hramul Botezul Domnului, arde neîntrerupt o candelă care aduce aminte ca acolo odihnesc oseminţele acestui cuvios stareţ Nifon – care a trecut la cele veşnice în anul 1899 şi care este, cum am mai spus, întemeietorul şi cel dintâi stareţ al Schitului Prodromu ” acest sfânt lacaş românesc… cu viaţa chinovitică (de obşte), fondat ca azil (spirirual) al tuturor românilor, fară deosebirea lor ” (cum citim în Pisania de deasupra intrării în Biserica, neostentativ încadrată de tricolorul românesc).

Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se înalţă doar paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul (care dăinuieşte şi astăzi, fiind refăcut de mai multe ori) atestat abia la anul 1754 când ” a fost reânnoit de monahul Iosif Hiotul ” (cum aflăm dintr-o inscripţie ce se află pe peretele sudic al mănăstirii) dar probabil datând încă din secolul anterior. De aici se trage şi numele schitului – în greceşte prodromos înseamnă înainte mergător – referindu-se, deci, la Sf. Ioan Botezătorul – care este ocrotitorul acestui sfânt aşezământ. Icoana făcătoare de minuni a Botezătorului – care cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la anul 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obştii. Pe la începutul secolului XIX se osteneau – pe lângă acest paraclis – trei sihaştri români – duhovnicul Iustin cu ucenicii săi Patapie şi Grigorie – care sunt cei dintâi care au avut de gând să ridice acolo un schit ” ca să aibă şi Românii un sfânt lăcaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă românească. ” Cerând, pentru aceasta, binecuvantarea Marii Lavre – mănăstirea întemeaiată de Sf. Atanasie Athonitul, de care aparţine schitul nostru – au primit-o în anul 1820. Din păcate, însă, proiectul nu s-a putut îndeplini atunci, ci numai cateva decenii mai târziu, când iniţiativa a fost reluată de moldovenii Nifon şi Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea în anul 1851 şi care, în anul 1856 au dobândit şi binecuvantarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (sub autoritatea căruia se afla, şi astăzi, Sfântul Munte), respectiv a Patriarhului Chiril. Domnitorul Moldovei Grigorie Ghica a sprijinit începerea lucrărilor cu 3000 de galbeni şi a dat încuviinţare să se strângă ajutoare de la poporul cel binecredincios.

Aşa a luat fiinţă schitul care astăzi este restaurat în întregime – graţie stareţului ei de peste 35 de ani – Părintele Petroniu Tănase, şi a iconomului ei – Părintele Ierodiacon Iustinian Stoica (care a fost, în vara anului 1999, la Oradea – la invitaţia ASCOR – Filiala Oradea şi a vorbit despre Sfântul Munte Athos şi despre Schitul Prodromu, în special) – (şi) care a fost ajutat, foarte mult,(şi) de către orădeni – în special de către domnul rector Teodor Maghiar – care a vizitat, de mai multe ori Sfântul Munte şi Schitul şi care este pomenit, aici, cu mult respect şi cu multa recunoştinţă. Aşezământul – cu cele trei paraclise (al Adormirii Maicii Domnului, al Bunei Vestiri şi al Sfântul Ioan Botezătorul), cu cele cinci icoane făcătoare de minuni – dintre care cea mai vestită este Maica Domnului Prodromiţa, ” cea nefăcută de mână omenească “, cu numeroasele lui sfinte moaşte, cu impunătoarea clopotniţa, cu stăreţia, cu impunătoarea biblioteca, cu atelierele, cu sinodiconul (sala de reuniuni), cu arhondaricul (casa de oaspeţi), cu bolniţa (spitalul), cu chiliile, cu marea cisternă subterană, cu trapeza (sala de mese), cu anexele gospodăreşti şi cu celelalte acareturi, alcătuiesc, aşadar, o lume în sine, după o sfântă rânduiala athonită, mărturisind exemplar, ” Prezenţa monahismului şi spiritualităţii româneşti în Centrul Ortodoxiei ” – după cum spunea Prea Cuviosul Părinte Stareţ Petroniu Tanase.

Iată, în câteva rânduri, ceea ce a fost, ceea ce este şi, mai ales ceea ce va fi Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos – la care vin cu toată evlavia şi bucuria, pentru a se închina, toţi românii săvârşitori de pelerinaj în Grădina Maicii Domnului. Şi tot cu acest prilej i-am adresat (şi) câteva întrebări, spre conturarea uni cuvânt de folos, Părintelui venerabil şi nonagenar Petroniu Tănase – Monahul athonit şi autentic ori Stareţul desăvârşit – care ne-a vorbit despre Osândirea aproapelui ce nu este  un păcat mic, căci sfinţia sa, retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, nevoinţă, ci şi mângâiere dumnezeiască din partea harului. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Aşadar, Stareţul Schitului Românesc Prodromu aflat astăzi la 96 de ani, ne vorbeşte în cele de mai jos despre cinstea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie.

~+~

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

– Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteste în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. E făcută cu stăruinţă pe toată durata Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii

Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

Să căutăm fericirea care nu are sfârşit

– La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

– Nu pune problema aşa… Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.

Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc

Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.

Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

– Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

a consemnat,

Stelian Gomboş

Această prezentare necesită JavaScript.


sursa: laurentiudumitru.ro

Păţania arhondarului

Arhondaricul Sfintei Mănăstiri Konstamonitou

Arhondarul (adică monahul care se îngrijeşte de găzduirea pelerinilor) Sfintei Mănăstiri Konstamonitou avea un obicei foarte frumos: când sărbătorea ziua de naştere, îi chema la arhondaric pe toţi părinţii din mănăstire şi îi servea cu cafea şi dulceaţă. Într-un an însă, a închis arhondaricul şi s-a zăvorât în chilie. Văzând acestea, alesul egumen al mănăstirii, părintele Filaret (1890-1963), se duse la chilia arhondarului şi, cu blândeţe-n glas, îi spuse:

– De ce nu-i mai serveşti cu nimic pe fraţii tăi? Oare nu vrei să te mai osteneşti sau ai alt motiv?

– Ca să nu mă mai ostenesc, îi spuse spăşit arhondarul.

– Ah, fiule, mare greşeală ai mai făcut! Nici nu ştii cât te vei mai osteni chiar astăzi!

Zicând acestea, ieşi din chilia arhondarului. Într-adevăr, în scurt timp un frate veni la arhondar şi-i vesti acestea:

– Fugi degrabă şi pregăteşte odăile de oaspeţi! Vin prefectul din Polyghyro, domnul Goulas, medicul şi trei funcţionari, de care trebuie să avem mare grijă.

La un moment dat, tot alergând de colo-colo, arhondarul se întâlni cu egumenul care-l întrebă:

– Îţi aminteşti, fiule, ce ţi-am spus?

– Sigur că-mi amintesc, părinte. Aşa cum aţi spus, m-am ostenit de patru ori mai mult, răspunse arhondarul.

(Filaret Konstamonitul)

sursa: “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul înaintevederii via blogul Editurii Agnos

Intalnire intre Parintele Cleopa si Cuviosul Paisie Aghioritul

Eram la Careia, în capitala Sfântului Munte. De acolo am mers la măn. Kutlumuş, marea lavră românească făcută de Radu cel Mare şi reînnoită de Mihai Viteazu. Acolo am dormit noaptea. Un părinte, mare scriitor de la kinovită (conducerea comunităţii athonite), ne-a spus: „Asta e mănăstire românească”, că era ctitorită de domnitorii români.

Dar unde nu suntem noi ctitori? Ne-am simţit bine că era o mănăstire făcută de ai noştri. Apoi ne-a zis:

„În programul nostru avem să vizităm şi măn. Stavronikita – acolo era arhimandtritul Vasile, un prieten de-al nostru -, apoi măn. Filotheu şi măn. Caracalu, făcută de Petru Şchiopu. Şi mergând spre măn. Stavronikita, o să vizităm un mare pustnic, venit din Sinai. Acesta a postit de două ori câte 40 de zile”. El nu spunea, dar un ucenic de-al lui care era acolo ne-a zis: „măi, asta e mare pustnic. Numai 54 de ani are. Paisie îl cheamă. Simplu monah. Nu-i cleric.”

Şi noi am plecat dintr-un loc de la Burazeri – un schit. Acolo, la Burazeri, sunt 34 de călugări, care fac slujbă zi şi noapte, cu stareţul lor, slujbă neadormită. În fiecare ceas intră alt călugăr. Slujba nu se mai termină. Cele şapte laude şi psaltirea. Şi am înrebat cum să ieşim la pustnicul Paisie. […] Şi i-au spus ăştia:

„o luaţi cam la dreapta, daţi de cărări de cerbi, de căpriori, de porci sălbatici, care sunt foarte mulţi, şi apoi daţi de o cărare mai pronunţată. El s-a ascuns acolo că a venit de la Sinai din cauza lumii, că acolo ziceau: mamă, acela e făcător de minuni, e înainte văzător. Şi s-a ascuns săracul acolo de lume, dar tot l-au găsit. Şi a fugit din Sinai că acolo vin mai mulţi turişti. Şi el a zis: las că în Sfântul Munte Athos numai vine nimeni, nici femei. Aici o să am mai mare linişte.”

Am mers noi şi tare greu mai mergeam. Era o pădure cu spini. Şi spini mari. Erau şi copaci mari, dar pe unde mergeam noi, erau ca şi porumbarii, dacă aţi văzut, un fel de spini care trăiesc la noi. Şi noi, ca să nu ne agăţăm, am pus dulamele in brâu şi spinii ne înţepau pantalonii acum. Mergeam printre ei, ce să facem? (…) Şi mergeam prin pădurea aceea spinoasă. Şi ne-am rătăcit, nu mai puteam de sete, nu găseam apă. Şi iată cum mila lui Dumnezeu, sau poate cu rugăciunile pustnicului, găsim deodată un gărduţ, un gard vechi de lemne şi o portiţă veche şi înăuntru o grădinuţă, câţiva smochini cu smochine crude. Iar de la portiţă de aici era legată o sârmă dintr-acelea albe, care se folosesc la telefoane. Mergea pe gard sârma şi apoi cobora într-o prăpastie drept în jos.

Şi ne-a spus acesta: „Noi să nu ne coborâm fără blagoslovenie, că aici stă, în prăpastia asta. Tragem de sârma asta, că ea are legat un clopot jos în prăpastie unde stă el şi când sună clopotul iese el la noi”(…).

Numai ce vedem că iese un bătrânel cu barbă albă, cu capul gol:

„Oriste, oriste!”.

Adică, pe greceşte, „Poftiţi, poftiţi!”

A luat-o el înainte pe treptele acelea, noi după dânsul. Am coborât jos, acolo într-o stâncă era peştera lui, un pârâu cu apă rece. Şi când ne-a văzut, săracul, din multă dragostea lui, ce să ne dea el? Ne-a dus într-un pridvoraş aşa, cam de doi metri, unde era o măsuţă şi un scaun. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă. Dar noi, cum ne era sete, ce era pentru noi apa rece? Zice Evanghelia: Nici pentru un pahar de apă rece nu-ţi vei pierde plata. Apoi atunci vezi cât costă un pahar cu apă rece, când mori de sete, că noi veniserăm aproape 20 km. pe jos de la Careia. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă rece, câte două smochine şi dulceaţă de cireşe.

– Oriste, oriste!

L-am întrebat:

– Mai ai apă?

Nimic nu ne mai trebuia!(…) După aceea, el ne-a spus pe nume la toţi:

– Părintele stareţ Victorin de la Sihăstria, părintele Ioanichie, părintele Vartolomeu Florea, părinte arhimandrit Cleopa Ilie, bine aţi venit!

Ne-a zis pe nume la fiecare, deşi nu ne-a mai văzut şi nici noi nu l-am mai văzut, dar nici n-o să-l mai vedem, decât pe lumea cealaltă!

– Ce zice?

– V-a zis pe nume la toţi, cum vă cheamă.

Şi pe urmă a început a se smeri el:

– Tare-i rău pentru un călugăr când îi prisoseşte numele mai mult decât faptele lui, că Mântuitorul cu vaiul i-a ameninţat pe aceia: Vai vouă când vor prisosi numele voastre mai mult decât faptele voastre. Am fugit din Sinai aici, ca să cap de lume, şi aici a ieşit iar veste de pustnic. Eu nu sunt pustnic, eu sunt un om păcătos. Dacă aţi venit să întrebaţi ceva, întrebaţi, că vorbesc…

Şi eu am întrebat, că aveam translator:

– Părinte Paisie, unde se mântuieşte omul? Aici, în prăpastia asta, cu toate stâncile deasupra lui, şi de cealaltă parte de pârâu şi dincoace? Aici sau în mănăstirea cu viaţa cea de obşte, sau în cele cu viaţa de sine? Sau în oraş, sau în sat, unde se mântuiesc oamenii?

Ah, ce înţelepţeşte a răspuns! Zice:

– Dragii mei, cine are trei lucruri: credinţă dreaptă în Dumnezeu, smerenie şi fapte bune, se mântuieşte oriunde. Cine n-are acestea, nicăieri nu se mântuieşte.

Aşa ne-a spus. Adevărat: fapte bune, smerenie – ca să nu socoţi că ai făcut ceva bun în faţa lui Dumnezeu… Ne-am minunat. Şi pe urmă a întrebat Ioanichie:

– Părinte Paisie, noi am vrea să întrebăm, că părintele Cleopa ar vrea să rămâie în Sfântul Munte, ce zici mata, să rămâie aici?

M-a pârât pe mine, că eu le-am spus că rămân acolo, nu mă mai duc, că am doi moşi acolo, unu-i moşu Varlaam Vântu, care a trăit 100 de ani, am fost la mormântul lui.

Şi i-am zis:

– Ioanichie, cine te-a pus să întrebi asta?

Că el tot stătea împotrivă să nu rămân eu acolo, să vin la ţară. Şi a răspuns pustnicul:

– Mănăstirea voastră e misionară, unde vin multe suflete. (El ştia tot). Părintele Cleopa dacă vine în Sfântul Munte se mântuieşte ca simplu monah, iar dacă o să stea acolo şi o să aibă multă răbdare, se mântuieşte ca un apostol.

Asta i-a spus lui Ioanichie, că el a întrebat de soarta mea. Şi i-a mai zis:

– Dumneata ai venit ca să faci însemnări ca să scrii o carte, dar să şi faci câte ceva din ceea ce scrii.

Iar părintelui Vartolomeu i-a spus:

– Părinte, ai venit să vezi picturile Sfântului Munte?

Că el de aceea a şi venit. Acolo sunt frumoase picturi. (…) Zice:

– Bine este a-i picta pe sfinţi, dar mai bine este a ne face sfinţi.

Stareţul a întrebat:

– Părinte, eu ce să fac?

– Dumneata eşti stareţul. Să conduci mănăstirea cu blândeţe şi îndelungă răbdare dacă vrei să câştigi mai mult.

Aşa ne-a spus Paisie. Mi-aduc aminte la fiecare. Şi puţin ce-a vorbit. Şi a zis:

– Dumneavoastră aţi venit la noi şi v-aţi rătăcit. Şi v-aţi ostenit. Dar osteneala voastră e scrisă în ceruri, pentru că aţi făcut-o pentru cuvântul Domnului. Să nu vă temeţi.

Noi eram osteniţi. Câtă apă am băut!

(…) Şi a luat el un băţişor, cu capul gol şi desculţ, şi ne-a dus peste un pârâu, de-a dreptul. Nu ştiu dacă am mers o jumătate de ceas şi am ajuns drept în poarta mănăstirii. Ne-am luat rămas bun. A făcut metanie până la pământ şi s-a dus în treaba lui.

sursa: Ne vorbeste Parintele Cleopa – 15, Editura Manastirii Sihastria

Parintele Efrem Katunakiotul – Despre ascultarea de duhovnic

Parintele Efrem Katunakiotul este astazi unul din cei mai apreciati duhovnici aghioriti. El a adormit intru Domnul nostru Iisus Hristos in 27 februarie 1998 si a fost unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Daca ceilalti ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea unei manastiri aghiorite, parintele Efrem a preferat isihia, ramanand retras in pustia Katounakiei unde a vietuit cu trei ucenici. Redam mai jos, in traducere, cateva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriti, despre ascultare.

Parintele Efrem Katunakiotul impreuna cu ucenicii sai

~+~

Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.

Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie.

Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii de duhovnic.

Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe Cruce.

Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu.

Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita, Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar, sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec.” Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei”.

Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp. Nu numai ca am pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit” de Dumnezeu.

Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E cu adevarat infricosator.

Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de diavol.

Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte.

Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu si la Maica Domnului faci ascultare. Iar Hristos, Care a facut desavarsita ascultare la Tatal Ceresc te primeste, te aude, te face asemanator Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dubla cununa in slava vesnica.

Daca te trimite duhovnicul pe luna si te duci, esti in ascultare. Il odihnesti pe duhovnic? Il odihnesti pe Dumnezeu.

Cand m-am dus eu la duhovnicul Iosif, duhovnicul vostru era incepator. Parintele Iosif mereu il incerca, dar duhovnicul vostru nu stia nimic decat blagosloviti si sa fie blagoslovit. Adesea parintele Iosif ii striga cand mergeam eu pe acolo: „Vavuli fa-ne cafea”, si duhovnicul vostru Efrem raspundea: „Sa fie blagoslovit” si fugea sa indeplineasca porunca. Cum se indeparta, parintele Iosif zicea incet: „Fii binecuvantat intotdeauna!” si se ruga pentru el. Duhovnicul vostru a primit mult har tocmai datorita ascultarii la parintele Iosif.

Demonizatul acela care a facut desavarsita ascultare la cei doi batrani si care s-a tamaduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi sopteau demonii: „Pleaca de la batranii la care esti si coboara pe tarm, pe stanci. Batranii astia mananca, dorm, se roaga prea putin. Ca sa iesim trebuie multa rugaciune si post.” Si desigur ziceau adevarul, insa era o cursa a diavolilor pentru ca sa-l scoata de sub ascultare. Siliti de o alta putere au marturisit: „Daca reuseam sa te scoatem de la batrani si sa te facem sa cobori pe stanci, spre tarm, te-am fi aruncat incet-incet in deznadejde si te-am fi facut sa sari in mare, adica sa te sinucizi”. Prin ascultarea lui a invins demonii si s-a vindecat.

Numai diavolul stie ce e duhovnicul, ce inseamna duhovnicul, ce inseamna ascultarea de duhovnic!

Facandu-mi eu odata voia si plantand pomi, toti s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvantarea parintelui Nichifor s-au prins, desi parintele Nichifor nu era dintre monahii rugatori.

Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am duhovnic” si prin aceasta au disparut dracii, i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie. Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba:

– De ce esti, tata, atata de tulburat?

– Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar parintele Amfilohie i-a spus:

– Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator”.

Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul.

A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in Rai, nu ai facut, mergi in Iad.

N-ai venit sa te impartasesti de zece ori pe zi, sa faci rugaciunea mintii, privegheri sau posturi. Toate nu valoreaza nimic fara ascultare. Ai facut ascultare, mergi in rai, ai facut neascultare, mergi in Iad! Adam a facut neascultare si a ajuns in iad! Noi calugarii spunem putine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE = MOARTE. Ai facut ascultare, ai facut totul. Eu nu spun ca celelalte nu ne folosesc, insa sunt pe planul doi.

Imi amintesc ca odata, pe cand traia duhovnicul Iosif, l-am judecat intr-o problema. M-am dus seara sa ma rog si nu puteam de loc sainaintez in rugaciune: „Doamne Iisuse….Doamne Iisuse…” mai mult nu puteam.„Undeva am gresit” m-am gandit. „Undeva am pacatuit”. Ia sa vedem in ziua precedenta, unde am mers, ce am facut, ce am spus. Am gasit: l-am judecat pe duhovnicul meu. Ziua urmatoare era duminica si trebuia sa slujesc la Sfantul Altar. Acum ce era sa fac? Rugaciune! „Dumnezeul meu, iarta-ma caci mi-am judecat duhovnicul. Am gresit, imi cer iertare” Dar nimic! „Dar Petru, Doamne, Te-a tagaduit de trei ori si l-ai iertat. Eu nu Te-am tagaduit, ci doar l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum ma pocaiesc si-mi cer iertare”. Nimic! Iau din nou metaniile, dar rugãciunea nu inainteaza. Au inceput lacrimile. Am varsat rauri de lacrimi. „Pe cuvioasa Maria Egipteanca ai iertat-o cand s-a pocait si pe multi pacatosi ai iertat. Pentru mine nu exista mila, nu exista iertare?”

Au trecut asa trei ore. In sfarsit simt o pace, o dulceata, o bucurie inlauntrul meu. Atunci incepe si rugaciunea, singura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Deci nu-i acelasi lucru sa judeci un strain cu a-l judeca pe duhovnicul tau. Vai tie! L-ai judecat pe Insusi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit si singurul om de care m-am temut a fost parintele Iosif. Duhovnicul poate sa-ti spuna un cuvant mandru sau sucit. Tu fa-ti ascultarea ta, fa ascultare desavarsita. Rodul desavarsitei ascultari l-am incercat la duhovnicul Iosif. O sa ma intrebi desigur care este? Nu ma temeam de Dumnezeu, nici macar nu ma temeam. Gura duhovnicului ce zice? Sa fie blagoslovit…fa ascultare fara deosebire.

Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Sa faci ce spune duhovnicul fara sa analizezi, fara sa cercetezi si fara sa murmuri. Construieste pe smerenie. A zis duhovnicul asa? Sa fie blagoslovit. De nimic sa nu te ingrijesti de vreme ce faci ascultare. Te vei mantui, o sa mergi in Rai.

Un diacon ii zice duhovnicului: „Parinte vreau sa merg sa fac baie in mare pentru sanatate”. „Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv”. „Ba ma duc sa fac baie”. Si se duse…Facu baie si in timp ce se scalda un rechin l-a omorat. Mai tarziu i-a scos marea trupul sfasiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui?

Ascultarea aduce iluminare, lacrimi si rugaciune. Daca n-ai ascultare, chiar daca le ai pe acestea, le vei pierde. Cat de mult il cinstesti si il iubesti pe duhovnic, atat de mult primesti. Harul ascultarii il inconjoara pe ascultator ca o flacara si de aceea nu-l poate prinde diavolul. Daca lipseste aceasta flacara, diavolul ne va devora.

Teologia (cuvantarea de Dumnezeu) este rezultatul rugaciunii, iar rugaciunea este rezultatul ascultarii. Cand faci ascultare o sa gasesti si rugaciune si teologie (cuvantare de Dumnezeu). Cand insa nu faci ascultare nu gasesti nimic. Primul lucru, sau mai bine zis radacina, este ascultarea. Ai facut ascultare? O sa gasesti rugaciune. Se poate sa o gasesti acum sau sa o gasesti maine.

Si daca duhovnicul da o porunca gresita?

Niciodata nu ajungi tu rau, pentru ca la mijloc este ascultarea.

Cu cat mai mult devotament, abnegatie, iubire si credinta ai in suflet, cu atat nu ai impotriviri launtrice. Cand insa ai ceva cu duhovnicul tau, sa stii ca nu esti una cu el, ca nu-l iubesti si n-ai credinta in el. Cu cat ai mai multa credinta in duhovnic, ca atat ai mai putina grija. Cand nu esti unit cu duhovnicul simti o impotrivire, ai un „spin” inlauntrul tau.

Cu cat ai mai mult devotament si ascultare fata de duhovnicul tau, cu atat o sa ai mai multa ravna.

Cel mai bun zel e la inceputul vietii calugaresti. Esti devotat duhovnicului. Cand te unesti cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Cand vezi fata duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Cand vezi greseli la duhovnic, e vai de tine!

Odata mi-a zis cineva: „Parinte staret vreau sa merg la duhovnic sa ma spovedesc pentru asta si asta. Sfintia ta ce zici?” „Fa 1000 de metanii”. „Sa fie blagoslovit”. Si n-a mai zis nimic la duhovnic. Asta e, sa zicem, credinta, atasamentul, unirea cu staretul.

Ah, fericita ascultare! Parintilor, eu ce sa zic? Cand eram sub ascultare alt har aveam, alta rugaciune. Pluteam, ca sa spun asa in aer. Acum sunt staret. O sa ziceti ca nu am cautat asta, ca Dumnezeu mi-a dat. Da, insa imi amintesc starea de ucenic. Cea mai buna stare pentru monah este starea de ucenic, de ascultator. Puterea ascultarii se vede din urmatoarea intamplare. Era intr-o marti si spre seara mi-au venit niste ganduri contra duhovnicului meu, parintele Iosif, pentru ca ne-a pus sa semnam o scrisoare. Avea si dreptate, dupa cum s-a dovedit ulterior. Sambata merg la slujba cu parintele. Cum mã vede imi zice: „Parinte, ai ceva contra mea, ceva te separa de mine, ai ceva inlauntru. Nu te desparti de duhovnic, nu te rupe de mine!” Eu uitasem ca l-am judecat, uitasem gandurile. „Parinte, zic, nu-mi amintesc sa am un gand care sa ma separe de sfintia ta.” „Si totusi ai ceva care te separa de mine. Cum te-am vazut, am stiut. A stiut sufletul meu ca ai ceva ganduri care te separa de mine.” „Parinte, nu-mi amintesc nimic!” “Sa incerci sa-ti amintesti!”

Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie am plecat. Mergand spre chilia mea si urmarind ce ganduri am avut in aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am facut-o in legatura cu scrisoarea. M-am intors inapoi si mi-am cerut iertare cu lacrimi.

Katunakia - locul de nevoiinta al parintelui Efrem

Calugarul trebuie, deci, sa faca ascultare orbeste, sa nu faca deosebire. Imi amintesc ca, alta data, m-am dus la chilie sa ma rog. Ma gaseam intr-o stare harica. Deodata, parintele Procopie, care era ucenic impreuna cu mine, bate la usa si ma cheama la lucru. Pentru ca stiu ca harul poate sa vina sa te bucure fie cinci minute, fie o ora, fie doua, m-am gandit ca acum cand ma gasesc sub lucrarea harului sa profit si cand se va sfarsi sa merg la lucru. Parintilor, nici nu am apucat sa termin de gandit ce am zis, ca am si pierdut harul! N-a fost asta neascultare? Ba neascultare a fost, chiar daca parintele Procopie nu era duhovnicul meu. Si mi-am zis atunci in sine: „Si neascultarea am facut-o si rugaciunea am pierdut-o”. De aceea zic: Fa ascultare si vei gasi rugaciunea. Nu urmari rugaciunea ca ea vine din ascultare.

Primul lucru pe care l-am intalnit noi la parintele Iosif a fost ca Dumnezeu te mantuieste prin rugaciunile duhovnicului. Ce putem spune e ca pe cat de unit esti cu duhovnicul, pe atata de mult har primesti. Ca fierul in foc, se face si el foc. Pe cat il indepartezi de foc, cu atata se raceste.

Rugaciunea izvoreste din ascultare, nu ascultarea din rugaciune. Fa ascultare acum si in continuare va veni harul.

Parintele Iosif spunea: „Cel ce face ascultare va iesi bine numai si numai pentru ascultare! Nu are importanta cine e duhovnicul. Ce i-a folosit lui Iuda ca L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam ca L-a avut staret pe Dumnezeu si ca era in Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, caci a facut neascultare. Cu ce l-a impiedicat de la sfintenie pe marele Acachie faptul ca duhovnicul sau era sucit si nebun si il batea zilnic? Cu nimic!

Dumnezeu ne-a dat putere de judecata. Asta e alba, asta e neagra. Daca iti spune duhovnicul ca albul e negru si invers, nu elimini judecata?

Asta este ascultarea, parintele meu, asta este ascultarea. Sa te incredintezi ca e negru si nu alb cum il vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul il vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Sa te straduiesti sa vezi ca nu este cum spui tu, adica alb, sa nu crezi nici macar ceea ce vad ochii tai.

Cand esti unit cu duhovnicul te inunda harul. Imi amintesc anii aceia: suvoi venea harul. Mi-a spus intr-o zi: „N-o sa primesti nimic pana sambata viitoare”. Cu adevarat moarte a fost pentru mine. Ne minunam cum se implineste cuvantul duhovnicului, cum il pecetluieste Dumnezeu.

Odata, niste crestini ne-au adus un sac cu cartofi, la arsana. Un ucenic de-al meu, incepator (acum nu mai este la noi) mi-a spus ca este obosit si ca nu vrea sa mearga sa-l aduca si m-am dus eu. Jos era oprit un camion, i-am facut semn. Inauntru erau doi profesori universitari care imi zic: „Parinte, nu stiti unde sta parintele Efrem?” „Eu sunt”, le raspund. Iar unul dinre ei imi zice: „Voi monahii sunteti cu adevarat fericiti, pentru ca traiti cu adevarat viata crestina”.

Cand m-am intors la chilie, i-am povestit ucenicului intamplarea, la care el mi-a zis cu multa nerusinare: „Mda, cand vin aici ii izgonesti, iar jos ii inviti aici”. „Ce sa ma fac, mai copile, asa mi-a venit atunci sa le zic, ii raspund. Acum hai sa ne rugam o ora la chilie”. Dupa o ora vine la mine si ma intreaba: „Cate rugaciuni ai facut?” „Atatea”, ii raspund. „Doar atatea? Eu am facut cu mult mai mult si inca mai pot sa mai fac”. Mi-a zis toate astea cu nerusinare. M-am intors intristat la mine la chilie. Numai ca nu am plans pentru comportamentul copilului aceluia. Se duse ucenicul sa doarma. Cum insa sa poata dormi cand diavolii au inceput sa-l atace? Si numai ce vine la mine la chilie speriat si-mi spune ce i se intampla. Ii raspund: „Asta ti se intampla pentru ca l-ai suparat pe duhovnicul tau”. I-am citit o rugaciune, au trecut toate si s-a culcat linistit.

Cand te faci prost pe tine insuti, pentru ascultare, si daca esti asa cum iti spun si intrebi pentru toate, incepe Dumnezeu sa-ti dea har.

Parintele Procopie a plecat o data, facand neascultare de parintele Nichifor. Cand a ajuns la o anumita stare de lepadare a simtit deodata lipsa harului. Se simtea ca si cum ar fi un alt Procopie care-l intreaba: „De ce ai plecat?” „De asta si asta!” – ii raspund. „De ce ai lasat ascultarea si pe duhovnicul tau? Du-te inapoi la ascultarea ta!” Si s-a intors Procopie.

Nu are importanta cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Facand ascultare la parintele Nichifor in anii aceia, am vazut minuni.

Parintele Iosif spunea: „Nici preotia, nici Sfanta Impartasanie, nici rugaciunea mintii, nici postul, nici privegherea nu mantuiesc fara ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli!” „Caci implinind cineva voia altuia si nu pe a sa, infaptuieste nu numai lepadarea de sufletul sau, ci si rastignire fata de toata lumea.

Cel ce contrazice pe parintele sau, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pana la moarte, se minuneaza ingerii. Caci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemanandu-se Fiului lui Dumnezeu, Care a implinit ascultarea de Parintele Sau pana la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip, II, 4-11)”.

sursa: ortodoxiesiviata.blogspot.com


Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930