Archive for the 'Schitul Prodromu' Category

Moastele a patru sfinti au fost aduse in Romania pentru prima data de la Schitul românesc Prodromu din Muntele Athos

Această prezentare necesită JavaScript.

Sute de medieşeni s-au strâns marţi dimineaţa la Catedrala Ortodoxă din oraş, pentru a asista la sosirea Sfintelor Moaşte de pe Muntele Athos. La ora 10 a avut loc slujba oficială de primire în România a Sfintelor Moaşte ale Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântului Matei, Sfântului Ştefan şi Sfânta Muceniţă Varvara. Slujba s-a desfăşurat la ora 10 la Catedrala Ortodoxă „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Mediaş si a fost oficiată de Arhiepiscopul Vicar al Arhiepiscopiei Sibiu, Andrei Făgărăşanu.

Iniţiativa de a aduce moaştele în ţară aparţine Asociaţiei “Muntele Athos – Schitul Prodromu”, cu sediul în Mediaş, cu implicarea directă a lui Mircea Simion Vescan, preşedintele asociaţiei. “Am iniţiat aducerea moaştelor încă de acum trei ani, însă abia anul acesta am reuşit să primim binecuvântarea monahilor de la Muntele Athos. Ideea s-a născut din dorinţa mea de aduce în ţară un simbol al Ortodoxiei şi al monahismului de pe Muntele Athos şi de a contribui cu toate puterile mele ca românii să rămână fideli acestei credinţe strămoşeşti, pe care toţi trebuie s-o purtăm în suflet. Am o singură speranţă în suflet, şi anume că românii vor fi mai uniţi”, ne-a spus Mircea Simion Vescan. Moaştele se vor afla între 6 şi 19 septembrie la Mediaş, Schitul Bazna, Sibiu, Cluj-Napoca şi Braşov. În aceste zile, slujbele religioase nu vor conteni în lăcaşurile de cult unde se vor afla moaştele din Muntele Athos.

Miercuri, 7 septembrie, în ajunul praznicului “Naşterea Maicii Domnului”, moaştele vor ajunge la Schitul Bazna din judeţul Sibiu, aşezământ monahal care îşi va serba hramul. Sfânta Liturghie din ziua praznicului va fi oficiată de IPS Laurenţiu şi un sobor de preoţi şi diaconi. În aceeaşi zi, de la ora 17:30, moaştele vor fi aduse la Catedrala mitropolitană din Sibiu, unde vor rămâne până luni, 12 septembrie. Pe 12 septembrie, moaştele vor fi duse la Catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca. Aici vor rămâne până joi, 15 septembrie, când vor fi duse la Braşov, la Biserica “Adormirea Maicii Domnului”. Delegaţia atonită se va întoarce în Grecia luni, 19 septembrie.

sursa: Ziarul Lumina & Tribuna

Anunțuri

Piatra si Duh – documentar despre Schitul romanesc Prodromu (video)

Fotografii de la inmormantarea parintelui Petroniu Tanaseb (video update)

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa foto: Basilica

Pelerinajul părintelui Cleopa Ilie la Muntele Athos

După mai multe încercări blocate de fiecare dată de autorităţile statului, iată că în septembrie-octombrie 1977, părintele Cleopa de la Sihăstria primea răspuns la rugăciunile sale. Mergea în pelerinaj în „Grădina Maicii Domnului” a Ortodoxiei împreună cu protosinghelul Victorin Oanele şi ierodiaconii Vartolomeu Florea şi Ioanichie Bălan. Situaţia în Athos era destul de complicată pentru călugării români. Situaţia lor era grea, faţă de cea a călugărilor ortodocşi din celelalte state socialiste, precum URSS, Iugoslavia sau Bulgaria, care se aflau într-o adevărată competiţie în a câştiga influenţă în mediul athonit.
Pe de altă parte, călugării români erau dezbinaţi în problema calendarului. Dar pelerinajul părintelui Cleopa a pus început bun comunităţilor româneşti de la Prodromu, Lacu şi la chiliile româneşti, a tuns în monahism pe fraţii trimişi mai înainte şi care vieţuiau deznădăjduiţi în lipsa sprijinului din ţară. Părintele Cleopa a predicat călugărilor români şi greci îndeosebi, a slujit alături de aceştia şi a sudat convieţuirea cu fraţii monahi din celelalte Biserici ortodoxe. Practic, părintele Cleopa a fost cel care a reînviat monahismul românesc în Muntele Athos şi a arătat lumii ortodoxe rolul pe care Biserica Ortodoxă Română îl are în creştinism.

sursa: ziarullumina.ro

Locul duhovnicesc al Romanilor din Sfantul Munte Athos – Schitul Prodromu

de Stelian Gomboș

Iată, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns – pentru a şaptea oară – în Sfântul Munte, în prima săptămână a sfantului şi marelui post unde, pe lângă celelalte mănăstiri am vizitat, bineînţeles (şi) Schitul Românesc Prodromu. Citim în Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită din 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite, din biblioteca Schitului Românesc Prodromu această minunată istorisire: ” Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul – care-şi avea locuinţa (chilia) deasupra mănăstirii Marea Lavra – pe dealul ce se numeşte Palama, că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit – la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate – adică Maicii Domnului – Ocrotitoarea Sfântului Munte. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie – stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca ” în timpurile mai de pe urmă ” să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul Românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se afla un paraclis închinat adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în oaza spiritualităţii româneşti.

Nu m-am înşelat, nici de această dată, cand am constatat că cei mai mulţi monahi, în Sfântul Munte, după greci sunt românii – ostenitori la schiturile româneşti Prodromu, Lacu, Chiliile Sfântul Gheorghe – Colciu, Sfântul Ipatie, Sfântul Gheorghe – Kapsala şi altele… Dar, nu în ultimul rând, şi muncitorii cei mai mulţi din Aghios Oros (în greceşte – Sfântul Munte) sunt tot românii – care se află în căutarea unui venit mai bun decât cel de acasă… De asemenea, am avut şi avem duhovnici vestiţi, aici, pe Părintele Petroniu Tănase – actualul stareţ al schitului Prodromu – cel care a revigorat acest sfant lăcaş de închinăciune – din toate punctele de vedere, în ultimii treizeci şi cinci de ani… Apoi pe Părintele Iulian – tot de la Prodromu şi nu în ultimul rând pe Părintele Dionisie de la Schitul Sfântul Gheorghe – Colciu, trecut între timp, la cele veşnice.

Şi totuşi, dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate faptul că tocmai românii – ale căror generoase danii către Sfântul Munte sunt atestate de mii de documente, începând de la primii Basarabi şi urmând până la ultimii voievozi din sec. al XIX -lea – nu au avut aici nici un lăcaş propriu până în urmă cu un veac şi jumătate şi nici acesta nu este ridicat la rang de mănăstire ci este doar un schit !… Din cele 20 de mănăstiri athonite, 17 sunt grecesti, una rusească – Sfântul Pantelimon, alta sârbească – Hilandar şi alta bulgărească – Zograful.

Nu de nevrednicie poate fi vorba, căci românii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime) au fost, şi sunt, o prezenţă exemplară în ” Grădina Maicii Domnului “.  Este atestat încă din sec. al XIX-lea ca vlahii ajungeau cu turmele lor până pe coastele Athosului, iar Mănăstirea Cutlumuş – rectitorită de voievodul Nicolae Alexandru Basarab către anul 1360 şi numărând foarte mulţi monahi de origine română, a fost supranumită multă vreme ” Marea Lavră a Ţării Româneşti”. Trebuie să fie vorba – după cum spune (şi) scriitorul Răzvan Codrescu – într-un articol, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat pe români să se unească într-un singur stat puternic şi într-o singură biserică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, până în sec. xx, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toată istoria noastră este presărată cu mari trăitori şi martiri ai dreptei credinţe).

O lămurire edificatoare, în acest sens, este şi aceea a Părintelui Petroniu Tănase – cu care am stat de vorbă, care a spus că : ” Sihaştrii din Carpaţi veneau la Athos, fiindcă găseau aici condiţii de viaţă sihăstrească, de viaţă pustnicească, mai bună, mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întamplat să se stabilească în mănăstiri de obşte (în chinovii) au trăit împreună cu ceilalţi fraţi : – La Cutlumuş, la Zograful, la Filoteu, la Karakalu etc. Dar, în general, au trăit viaţa sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului – dovada faptul ca până astăzi există astfel de chilii. Abia în sec. al xix-lea, când apar statele naţionale, s-au gândit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor şi, astfel, au întemeiat Schitul Prodromul. Este de altfel grăitor, pentru vocaţia sihăstrească românească a înduhovnicţilor români, faptul că primii trei stareţi de la Prodromu – Nifon, Damian şi Ghedeon – s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat cinstea de arhimandrit, rămânând până la capăt simplu ieroschimonah şi lăsând un testament în care cheamă cu precădere la nevoinţă, pocăinţă şi smerenie şi, din care, iată spicuim şi noi câteva îndemnuri, cum ar fi : ” Fraţilor, aveţi grijă de sufletele voastre, ştiind că aicea este vremea nevoinţelor, iar dincolo a plăţilor şi cununilor, şi că după trecerea acestei vieţi nu mai foloseşte la nimic pocăinţa. Să aveţi dragoste între voi, să fiţi smeriţi, buni, ascultători şi lesne iertători unii altora. Siliti-vă din toate puterile să păziţi pacea dintre voi, iar deasupra patimilor şi gândurilor celor spurcate să ne întrarmăm cu postul, cu privegherea, şi, mai mult decat toate, cu aducerea aminte de moarte, gătindu-ne în tot ceasul de ieşirea din viaţă aceasta şi spre întâmpinarea Domnului Iisus Hristos… “

Dinaintea altarului bisericii mari – ridicată între anii 1857 şi 1866 cu Hramul Botezul Domnului, arde neîntrerupt o candelă care aduce aminte ca acolo odihnesc oseminţele acestui cuvios stareţ Nifon – care a trecut la cele veşnice în anul 1899 şi care este, cum am mai spus, întemeietorul şi cel dintâi stareţ al Schitului Prodromu ” acest sfânt lacaş românesc… cu viaţa chinovitică (de obşte), fondat ca azil (spirirual) al tuturor românilor, fară deosebirea lor ” (cum citim în Pisania de deasupra intrării în Biserica, neostentativ încadrată de tricolorul românesc).

Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se înalţă doar paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul (care dăinuieşte şi astăzi, fiind refăcut de mai multe ori) atestat abia la anul 1754 când ” a fost reânnoit de monahul Iosif Hiotul ” (cum aflăm dintr-o inscripţie ce se află pe peretele sudic al mănăstirii) dar probabil datând încă din secolul anterior. De aici se trage şi numele schitului – în greceşte prodromos înseamnă înainte mergător – referindu-se, deci, la Sf. Ioan Botezătorul – care este ocrotitorul acestui sfânt aşezământ. Icoana făcătoare de minuni a Botezătorului – care cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la anul 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obştii. Pe la începutul secolului XIX se osteneau – pe lângă acest paraclis – trei sihaştri români – duhovnicul Iustin cu ucenicii săi Patapie şi Grigorie – care sunt cei dintâi care au avut de gând să ridice acolo un schit ” ca să aibă şi Românii un sfânt lăcaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă românească. ” Cerând, pentru aceasta, binecuvantarea Marii Lavre – mănăstirea întemeaiată de Sf. Atanasie Athonitul, de care aparţine schitul nostru – au primit-o în anul 1820. Din păcate, însă, proiectul nu s-a putut îndeplini atunci, ci numai cateva decenii mai târziu, când iniţiativa a fost reluată de moldovenii Nifon şi Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea în anul 1851 şi care, în anul 1856 au dobândit şi binecuvantarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (sub autoritatea căruia se afla, şi astăzi, Sfântul Munte), respectiv a Patriarhului Chiril. Domnitorul Moldovei Grigorie Ghica a sprijinit începerea lucrărilor cu 3000 de galbeni şi a dat încuviinţare să se strângă ajutoare de la poporul cel binecredincios.

Aşa a luat fiinţă schitul care astăzi este restaurat în întregime – graţie stareţului ei de peste 35 de ani – Părintele Petroniu Tănase, şi a iconomului ei – Părintele Ierodiacon Iustinian Stoica (care a fost, în vara anului 1999, la Oradea – la invitaţia ASCOR – Filiala Oradea şi a vorbit despre Sfântul Munte Athos şi despre Schitul Prodromu, în special) – (şi) care a fost ajutat, foarte mult,(şi) de către orădeni – în special de către domnul rector Teodor Maghiar – care a vizitat, de mai multe ori Sfântul Munte şi Schitul şi care este pomenit, aici, cu mult respect şi cu multa recunoştinţă. Aşezământul – cu cele trei paraclise (al Adormirii Maicii Domnului, al Bunei Vestiri şi al Sfântul Ioan Botezătorul), cu cele cinci icoane făcătoare de minuni – dintre care cea mai vestită este Maica Domnului Prodromiţa, ” cea nefăcută de mână omenească “, cu numeroasele lui sfinte moaşte, cu impunătoarea clopotniţa, cu stăreţia, cu impunătoarea biblioteca, cu atelierele, cu sinodiconul (sala de reuniuni), cu arhondaricul (casa de oaspeţi), cu bolniţa (spitalul), cu chiliile, cu marea cisternă subterană, cu trapeza (sala de mese), cu anexele gospodăreşti şi cu celelalte acareturi, alcătuiesc, aşadar, o lume în sine, după o sfântă rânduiala athonită, mărturisind exemplar, ” Prezenţa monahismului şi spiritualităţii româneşti în Centrul Ortodoxiei ” – după cum spunea Prea Cuviosul Părinte Stareţ Petroniu Tanase.

Iată, în câteva rânduri, ceea ce a fost, ceea ce este şi, mai ales ceea ce va fi Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos – la care vin cu toată evlavia şi bucuria, pentru a se închina, toţi românii săvârşitori de pelerinaj în Grădina Maicii Domnului. Şi tot cu acest prilej i-am adresat (şi) câteva întrebări, spre conturarea uni cuvânt de folos, Părintelui venerabil şi nonagenar Petroniu Tănase – Monahul athonit şi autentic ori Stareţul desăvârşit – care ne-a vorbit despre Osândirea aproapelui ce nu este  un păcat mic, căci sfinţia sa, retras fiind din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, nevoinţă, ci şi mângâiere dumnezeiască din partea harului. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Aşadar, Stareţul Schitului Românesc Prodromu aflat astăzi la 96 de ani, ne vorbeşte în cele de mai jos despre cinstea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie.

~+~

Preacuvioase Părinte Stareţ Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

– Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteste în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. E făcută cu stăruinţă pe toată durata Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”. Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii

Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

Să căutăm fericirea care nu are sfârşit

– La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

– Nu pune problema aşa… Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim – e interesul nostru! – să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.

Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc

Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.

Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii – tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.

– Vă mulţumim foarte mult, Preacuvioase Părinte Stareţ, pentru toată dragostea şi calda înţelegere!

a consemnat,

Stelian Gomboş

Această prezentare necesită JavaScript.


sursa: laurentiudumitru.ro

Preşedintele Băsescu în Sfântul Munte – 28 mai 2009

Joi 28 mai 2009, Preşedintele României, Domnul Traian Băsescu a fost pentru câteva ore închinător în Sfântul Munte. Domnia Sa a fost însoţită în acest pelerinaj de miniştrii Cristian Diaconescu, Adrian Videanu şi Theodor Paleologou, precum şi de alte oficialităţi. Primul punct de pe traseu a fost Karyes, capitala Sfântului Munte, unde Preşedintele a fost întâmpinat de Protos-ul din acest an, Ieromonahul hilandarit Ştefan, de reprezentanţii tuturor celor douăzeci de Mănăstiri în Sfânta Chinotită (organismul central care reglează chestiunile ce privesc întreg Sfântul Munte), precum şi de numeroşi monahi. După primirea oficială, s-au rostit discursuri, iar Preşedintele s-a închinat la icoana „Axion Estin”.

În continuare dl. Băsescu şi însoţitorii săi s-au închinat pentru aproximativ o oră şi jumătate la Marea Lavră, prima Mănăstire în ordine ierarhică a Sfântului Munte, după care pelerinii au fost oaspeţii Schitului românesc Prodromu. Aici au fost întâmpinaţi cu căldură de Părintele Stareţ Petroniu, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi români din Schitul Prodromul, dar şi din altele aşezăminte ale Sfântului Munte. După o scurtă vizită prin Schit şi după ce s-a întreţinut cu cei prezenţi în sala de oaspeţi, Preşedintele Băsescu s-a îmbarcat în elicopterul care avea să îl ducă în Thesalonic, încheindu-şi astfel pelerinajul său de 5 ore în Sfântul Munte. Citește în continuare ‘Preşedintele Băsescu în Sfântul Munte – 28 mai 2009’

Avva Iulian – duhovnicul romanilor din Athos

Părintele Iulian[i] este un călugăr. Adică un adevărat bătrân frumos. Eu îl iubesc tare mult pe avva Iulian pentru că trăieşte ceea ce învaţă pe alţii. Ai văzut pe aproapele, L’ai văzut pe Dumnezeu, asta îmi vine în gând atunci când îl întâlnesc. Dacă aş fi putut să’mi aleg un bunic drag, de poveste, exact aşa l’aş fi visat. Când se luminează faţa lui parcă se înseninează tot Prodromul. Aştept mereu să’l zăresc venind încet în noapte, luminând cu barba sa albă ca laptele întunericul tainic al liturghiilor prodromite. Mi’e drag să’l văd mereu în strana dreaptă a pronaosului sau cu crucea în mână, când ne primeşte în chilie la mărturisire…

Părinte, toată lumea vorbeşte că aţi numit Sinodul, sinod tâlhăresc…

– Ei, ce am spus, am spus. Fiecare are o părere a lui. Şi eu o am pe a mea. Şi tu o ai pe a ta. Şi mulţi dintre ierarhii români aveau părerile lor cum că mitropolitul trebuia caterisit, sau măcar să i se asigure o retragere onorabilă. Dar nu ştiu ce s’a întâmplat dintr’o dată cu convingerile lor, că şi le’au schimbat în totalitate la Sinod! Toţi, mai puţin mitropolitul Bartolomeu, care a rămas fidel Sfintelor Canoane. Cum se poate aşa ceva? Oare nu ştiu că harul se depărtează de la cel ce părăseşte cugetarea ortodoxă? (zice sfântul Vasile cel Mare, nu eu). Dar aşa s-au condus lucrurile ca să nu mai poată spune nimeni adevărul. Şi adevărul vă va face liberi!

Mitropolitul Corneanu a spus într’un interviu că „gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă”. (Interviu luat de Francesca Strazzari în luna august 2008 şi publicat în  Il Regno, nr. 16, p. 517-518). Şi noi ce să facem acuma părinte?

– Să ascultaţi ce vă vor învăţa duhovnicii. Că ei nu gândesc ca arhieireii. Să ţineţi canoanele Apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi. Să ţineţi credinţa dreaptă, că oricât v’aţi osteni şi oricâte fapte bune a’ţi face, fără dreapta credinţă nu vă mântuiţi!

Părinte, oamenii şi’au pierdut în ultimile vremuri liniştea şi simt o presiune pe libertatea lor, prin tot felul de îngrădiri şi sisteme  supraveghetoare.

– Măi, ăsta’i semnul neputinţei diavolului, care face totul ca să vadă gândul omului! Asta e zvârcolirea lui! Zadarnic însă, pentru că numai Dumnezeu poate vedea în inima omului.

Avva, ştiu că lumea este în stăpânirea celui rău. Şi că diavolul este tatăl minciunii. Oare de asta avem parte de atâta minciună zilnică, părinte?

– Măi, ia uită’te la II Paralipomena 18 cu 19. Cum citeşti?

18.19. „Atunci Domnul a zis: „Cine din voi ar putea să ducă în ispită pe Ahab, regele lui Israel, ca să se ducă şi să cadă în Ramotul din Galaad?” Şi a răspuns lui unul una, şi altul alta. 18.20. Atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea feţei Domnului şi a zis: „Eu îl voi duce în ispită”. Şi a zis Domnul: „În ce chip?” 18.21.Acela a zis: „Mă duc şi mă fac duh al minciunii în gurile tuturor proorocilor lui”. Iar Domnul a zis: „Tu îl vei duce în ispită şi ai să izbuteşti. Du’te şi fă aşa”. 18.22. Şi acum iată a slobozit Domnul pe duhul minciunii…”

– Ei vezi? Pentru păcatele noastre multe îi dă voie Dumnezeu – asta e înţelepciune mare! – va să zică îngăduie Domnul pedepse pentru fărădelegile noastre. Vezi dară că  Dumnezeu îngăduie pe duhul minciunii din ziua de azi, pentru nelegiuirile noastre. Ăsta’i mare lucru!
Acuma bineînţeles că omul e liber să aleagă: care vrea şi care nu vrea să primească toate aceste minciuni. Cel care taie de la început toate aceste…cum să zic… infectări, este cel care se roagă: că dacă lauzi pe Domnul de şapte ori în zi şi mai citeşti şi Paraclisul Maicii Domnului, pe lângă munca ta de zilnică, nu’ţi mai rămâne timp decât pentru odihnă, nicidecum pentru televizor, sau internet şi toate celelalte.

Dar părinte, care e rezolvarea pentru copiii noştri care sunt deja virusaţi de calculatoare şi mass media? Pentru că dacă le spun eu de 7 laude pe zi mă iau în derâdere!

– Păi să’ncerci să’i opreşti acuma de la internet şi jocuri pe calculatoare – nici nu te ascultă! Chibzuit lucru ar fi să pui început bun copilului tău din pruncie, ca să nu ajungă dependent de internet şi calculatoare. Că asta’i boală deja!

Dar dacă n’ai pus?

– Atuncea numai cu rugăciunea îl mai poţi ajuta. Rugăciunea cu credinţă în Dumnezeu, că Dumnezeu pentru credinţa ta poate să’l vindece. Lasă pe seama Domnului îndreptarea, că e mai înţelept decât tine. Domnul are multe căi prin care îl poate întoarce: poate să’i dea chiar un necaz, sau o boală prin care să’l întoarcă. Mai bine o boală decât să ajungă în iad şi să’şi piardă sufletul. Că dacă îi vine un necaz mai repede ajunge atunci la duhovnic şi acesta o să’l povăţuiască spre tămăduire şi se va ruga pentru el. Că mult poate rugăciunea duhovnicului!

Avva, toată lumea se roagă să scape de boli, nu să’i vină suferinţe pe cap!

-Eei, multă lume s’a mântuit prin suferinţă! Uite ce’i, eu când vin la mine îi iau cu începutul: măi, din câte părţi este alcătuit omul? Din trup şi suflet. De’acuma să căutăm să vedem ce’i una şi ce’i cealaltă şi să ne ocupăm de amândouă. De cele trupeşti şi lumeşti se cam ocupă creştinii de azi, că se văd casele tot mai mari şi familiile tot mai mici. Dar ce spune Domnul? „Duhul este cel ce dă viaţă. Trupul nu foloseşte la nimic”. Trupul e muritor, (că e compus şi tot ceea ce e compus se descompune), dar sufletul e nemuritor. De ce ne silim atâta pentru cele muritoare, pentru cele ce pier, pentru odihnele acestea trecătoare? De ce nu facem mai multe pentru suflet, că este viu şi nemuritor? Trupul va rămâne aici, dar sufletul se va duce „dincolo”! Şi nu ştim clipa. Iar dacă nu te’ai grijit de suflet şi te’a prins moartea aşa, va fi vai de tine! Şi va fi vai pentru veşnicie! Îţi dai tu seama cât durează o veşnicie? Dar dacă tu nu faci nimica pentru suflet, tot Dumnezeu se’ngrijeşte să nu mori în păcat – că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului – şi’ţi va îngădui, la vreme potrivită, suferinţă pentru curăţire.

Şi aşa, prin trup salvează sufletul!

– Da. Ai văzut acolo în osuariu cu ce te întâmpină monahii: „Ce sunt eu vei fi şi tu, ce eşti tu am fost şi eu”! Cum a zis Domnul? „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”! Şi dacă l’a făcut, a zis că l’a făcut doar după chip – care este sufletul – că spre asemănare trebuie să ne silim în virtuţi, ca să ne îndumnezeim. Dar dacă nesocotim chipul lui Dumnezeu din noi şi punem trupul deasupra sufletului, în ce virtuţi ne silim? De’asta zic eu că sufletul trebuie salvat! Iar dacă noi nu suntem în stare, Dumnezeu ne ajută. Şi îngăduirea suferinţei tot pentru mântuire se face. Pentru că Domnul vindecă pe oricine’şi caută scăpare la El. Dar noi trebuie să ne silim, pentru că fără osteneală nimeni nu se poate elibera de patimi şi nici n’a primit de la Dumnezeu darurile Sale duhovniceşti.

Cum vedeţi raportul suflet-trup la homosexuali?

– Măi…Dumnezeu să’i aibă în pază că mare păcat fac! S’au îngrămădit acuma tot felul de blăstămăţii peste ortodox, ca să distrugă omul duhovnicesc. Dar ce zic eu? Nu e păcat. Aiesta’i maare păcat! Păcat şi nu boală, cum încearcă ei să mintă oamenii. Ia canoanele şi vei vedea că mare urâciune’i înaintea Domnului aşa ceva!

Părinte, zice sfântul Teodor Studitul că „ nu este ortodox desăvârşit, ci pe jumătate, cel care crede că are dreapta credinţă dar nu se alătură dumnezeieştilor canoane”. Ce credeţi: câţi dintre noi suntem ortodocşi? Că l’am întrebat pe avva Adrian Făgeţeanu şi i’am spus că în sondaje sunt vreo 87% dintre români, iar el mi’a răspuns că probabil sunt 7%, adică doar aceia care păstrează legătura cu duhovnicul!

– Nu ştiu dacă sunt 7 sau 87%, dar ce’a spus părintele e adevărat. Doar cei ce sunt în grija duhovnicilor şi se mărturisesc se cheamă că sunt ortodocşi. Acuma se caută să se formeze o generaţie europeană, care nu’L include şi pe Dumnezeu. Duhovnicii însă pot face o generaţie ortodoxă. Noi, aceştia mai bătrâni, o să ne ducem însă. Rând pe rând. Dar dacă nu veţi avea sprijin, să căutaţi Sfinţii Părinţi. Să vedeţi ce’a zis cutare părinte despre problema voastră, ce’a zis alt sfânt părinte. Întotdeauna să luaţi dreptar pe Sfinţii Părinţi. Mai vin şi la mine – tineri teologi mai ales – cu fel şi fel de ispite. Bunăoară ca să mă întrebe aşa, de formă, ce părere am despre ecumenism? Părerea mea despre ecumenism este cea a Sfinţilor Părinţi. Ce zic sfinţii sârbi Nicolae Velimirovici şi Justin Popovici? Că este cea mai mare erezie a timpurilor noastre! Şi ce zice apostolul Pavel la Tit 3 cu 10? „De omul eretic, după una şi a doua mustrare, desparte’te”!

Amin părinte! Mie îmi place cum a spus’o George Florovsky: unirea creştinilor înseamnă întoarcerea la Ortodoxie!

– El, dar cât s’au luptat sfântul Atanasie cel Mare – care a spus că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului” – sau sfântul Chiril al Alexandriei, alţii şi alţii, ca să pună temelia asta ortodoxă – de credinţă dreaptă – ş’acuma dintr’o dată nu mai sunt bune părerile şi credinţa lor! Mai mult chiar! Acuma ni se spune că şi credinţa noastră e bună şi credinţa lor şi’a celorlaţi e bună! Toate sunt bune! Dar nu în totalitate: adică la toate le lipseşte ceva!
Adică se încearcă a se spune că nici una nu deţine plinătatea Adevărului! Păi am schimbat noi ortodocşii vreun cuvânt din ce ne’a lăsat Hristos? Şi nu El este Adevărul şi Viaţa?

– Măi, uite ce’i, am să’ţi aduc aminte de  o istorioară din Pateric: un bătrân l’a trimis odată pe ucenicul său pe cale cu oarecare treabă. Şi mergând el s’a însoţit la drum cu nişte eretici. Şi ascultând învăţăturile lor pe drum şi nevrând să le strice inima a spus că „poate ş’a voastră’i bună” când l’au întrebat ce crede despre credinţa lor. Şi când a voit a se întoarce, din depărtare i’a strigat bătrânul său: „Ereticule! Să te depărtezi de la mine ereticule”! Văzător cu duhul, a cunoscut bătrânul ce zisese ucenicul pe cale şi l’a pus la canon, după ce acesta s’a pocăit. Poate ş’a voastră’i bună, asta’i o vorbă tare periculoasă. Nici nu’ţi dai seama cât de uşor te’nsoţeşti cu erezia! Ce zic Scripturile? Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le’aţi învăţat!(2Tes 2,15). Ce zic canoanele ? Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu ereticii, să se afurisească…(Canonul 45 Apostolic).

Spunea cineva părinte că în ecumenismul ăsta dragostea pentru interes este mult mai mare decât interesul pentru dragoste!

– Da. Vasăzică tu mă recunoşti pe mine ca ortodox că sunt bun. Şi zici că şi tu eşti bun. Şi că şi învăţătura protestantă e bună. Păi ei legalizează căsătoriile între homosexuali. O fi şi asta bună? Învăţăturile acestea sunt bune, dar nu mai sunt buni Sfinţii Părinţi care spun să nu te însoţeşti cu ereticii!

De câte ori să ne împărtăşim părinte, că în porunca a 4-a bisericească găsim scris: „să ne spovedim şi să ne împărtăşim în toate cele patru posturi mari de peste an, ori dacă în fiecare post nu putem, cel puţin odată pe an, în Postul Paştelui”, însă Canonul 9 Apostolic şi 2 Antiohia ne spun că trebuie să ne împărtăşim la fiecare Liturghie. Care e rânduiala potrivită?
– Măi…Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu când te împărtăşeşti e atât de important, ci cum iei trupul şi sângele Domnului. Eu regula asta o ţin. Care’i vrednic (cine oare poate spune asta?) poate să se împărtăşească mai des. Contează mult însă cum te cumineci, nu de câte ori! Mare lucru! Să facă credinciosul o pregătire, măcar cu trei zile de post aspru, fără untdelemn şi cu multă rugăciune şi sâmbăta, dacă nu e oprit pentru vreo pricină, poate să se împărtăşească.

Dar, părinte, între a mă împărtăşi mai des şi a mă cumineca mai rar, ţinând cont de cum fac asta – ce să aleg?

– Mai des. E mai bine. Că ai Trupul şi Sângele Domnului în tine! Ai Viaţă! Uită’te în Filocalia 8. Ia caută la Ignatie Xantopol, cap 92 parcă, şi vezi ce scrie acolo!

Zice şi sfântul Ioan Scărarul: Dacă un trup atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci e scris în Pateric: Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?”.  Aceştia au răspuns: „Aveţi cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru (Crucea); unul cu care vă spălaţi în Biserică (Botezul) şi unul pe care-l mâncaţi în adunare (Cuminecătura)”. Întrebându-i iaraşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, au răspuns aceia: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin”.

– Ai văzut dară că dacă am lua cu cinste şi cutremur sfânta împărtăşanie, nici un rău nu s’ar abate asupra noastră. De asta n’are parte cu mine cel ce nu se’mpărtăşeşte! De câte ori mergi la Liturghie să fii gata de împărtăşanie! Mare lucru! Dacă ai o viaţă curată e bine să te bucuri de împărtăşania cu Sfintele Taine mai des. Că au bucurie şi Hristos lucrează în ei şi’i întăreşte în faţa ispitelor. Dar trebuie neapărat cu spovedanie! Da’ vezi că omul nu poate: că te’ai dus odată, de două ori, de mai multe ori la Sfântul Potir şi nu mai ai aceeaşi stare la cuminecare, dacă faci asta prea des. Şi cine se împărtăşeşte cu nevrednicie, judecată sieşi mănâncă, zice acelaşi părinte Ignatie. Şi cel ce are ceva împotriva cuiva, să nu cumva să se apropie de Trupul şi Sângele Domnului! Ferească Dumnezeu! Când a venit Mântuitorul pe pământ ce a zis? „Pocăiţi’vă că s’a apropiat Împărăţia Cerurilor”!

Aveţi dreptate cu spovedania fiindcă şi părintele Adrian (Făgeţeanu) pune mare preţ pe ea. Zice el că primul om care a intrat în rai, tâlharul de pe cruce, prin mărturisire a găsit fericirea veşnică. Astăzi vei fi cu Mine în rai!

– Asta’i spovedania! Pocăinţa! Bine că îngăduie Dumnezeu timp de pocăinţă. Când L’a făcut pe Adam a suflat asupra lui suflare de viaţă şi i’a dat o singură poruncă. A căzut Adam, din neascultare a mâncat din rodul oprit şi cunoscându’şi greşala s’a ascuns. Dar n’a mărturisit’o! Şi Dumnezeu i’a dat timp de pocăinţă, că a zis: Adame, Adame unde eşti? Nu ştia oare Domnul unde e? Dacă Adam ar fi ieşit atunci în faţa lui Dumnezeu cu căinţă şi ar fi mărturisit păcatul?… Vezi dară cât de importantă e mărturisirea? Uite ce lipsă mare au protestanţii pentru că ei au desfiinţat preoţia făcând’o universală şi nu mai au taina spovedaniei în felul acesta. Omul e slab, că n’ar trebui să mai păcătuiască, dar el tot cade. Dar oare cel ce alunecă, nu se mai scoală? Ai căzut, tot atunci să te ridici şi să te duci la mărturisit. Că dacă nu te duci la început, te obişnuieşti cu păcatul şi nu’ţi mai pare aşa grav după o vreme. Şi trăieşti în păcat. Dar dacă te spovedeşti, iar duhovnicul îţi dă un canon, de’acuma Dumnezeu care vede pocăinţa ta sinceră, te va ierta. Că nu este păcat de neiertat, numai păcatul nepocăit. De’asta spun mereu: ai făcut păcat, dă fuga la duhovnic să’l vădeşti! Nu te spovedeşti lunar şi te împărtăşeşti săptămânal. Că oricât te’ai păzi tot păcătuieşti. Măcar şi cu gândul şi tot cazi.

– Sunt mai grele cele cu gândul părinte?

– Eei…Trebuiesc spovedite neapărat. Trebuiesc curăţite şi acelea. Că orice patimă pe care o iubeşti şi’i faci loc în inima ta, chiar dacă nu o făptuieşti, te duce la osândă. Mai ales dacă ştii că nu e bineplăcut Domnului. De’asta trebuie mărturisite aceste păcate. Că mărturisirea, taina aceasta, chiar Mântuitorul a lăsat’o. Fiindcă zice Domnul către ucenici Săi, la Evanghelia lui Ioan, 20 cu 22 şi 23: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Părinte sunt vremuri destul de tulburi, amestecate. Trebuie multă dreaptă socotinţă în ceasul acesta. Eu am tras nădejde să nu prind vremurile din urmă, să nu trebuiască să’mi probez credinţa. Ce sfat de viitor îmi daţi?

– Să fii tare în credinţă! Şi dacă trebuie să alegi, să’ţi aduci aminte ce a spus apostolul: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (FA 5,29). Şi atunci i’au bătut „iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându’se că s’au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (FA 5,41). La asta trebuie să ne aşteptăm şi noi şi tot aşa trebuie să ne bucurăm de prigoană! Că asupririle nasc sfinţenie.

Părinte, lăsând la o parte toată teologhisirea, eu… ca om simplu, ce să fac să mă mântuiesc?

– Primul lucru să te duci la un duhovnic şi să te spovedeşti. Şi de’acuma te va învăţa el mai departe ce să faci. Nu trebuie însă să te încrezi în judecata ta şi în toate cele pe care le citeşti. Du’te mai întâi la duhovnic şi mărturiseşte cu inima frântă şi smerită, dinlăuntrul tău, toate păcatele. Ia aminte şi fă asemenea vameşului ce’şi batea pieptul zicând „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” şi te vei îndrepta. Să’ţi vezi păcatele tale. Asta e adevărata pocăinţă şi primul lucru pe care trebuie să’l faci. Şi dacă vei plini aceasta, să nu judeci pe nimeni şi sigur te vei mântui. Că zice chiar Domnul (la Matei 7 cu 1): „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”! Deci de vei face asta ai scăpat de Judecată!

E cel mai sigur drum spre rai, părinte!

– Dar şi greu. Toată viaţa ta să plângi. „Cere cu plâns”! Cum scrie acolo sus pe crucea din dealul schitului „Aminteşte’ţi de moarte” şi nu vei greşi. Aşa că pocăinţă şi mărturisire şi’ţi faci drum spre mântuire. „Dacă vrei să râzi când vei muri, /Trebuie să plângi cât vei trăi”.

E grea duhovnicia părinte?

– Eei… Trebuie să ai mare grijă să nu’l pierzi pe om! Maare grijă. Trebuie să’l înveţi să se asemene cu Dumnezeu, ca toată silinţa lui să fie spre păzirea poruncilor ca să dobândească asemănarea, îndumnezeirea. Căci chipul îl avem, dar asemănarea nu. Şi dacă nu ne vom curăţi inima de păcate, Duhul Sfânt nu va sălăşlui în noi! Să ne sârguim dară, că aşa cum Dumnezeu S’a făcut om-din dragoste pentru noi-aşa trebuie să ne facem şi noi dumnezei, din iubire pentru El…

Şi pentru mântuirea noastră.

– Sigur că da. Pentru că „ce voi răsplăti Domnului, pentru toate câte mi’a dat mie?”, se’ntreabă psalmistul David (Ps 115,3).

Părinte, zice sfântul Grigorie Palamas că „aşa cum aici se vede sufletul prin trup, tot aşa acolo, în viaţa viitoare, se va vedea trupul prin suflet”. Cât de important e trupul şi cât sufletul, în iconomia mântuirii?

– E vorba de alt trup. De cel cu care Mântuitorul trecea prin uşile închise. Dar uite cum stă treaba asta: Toată Scriptura este viaţă şi duh. Cuvintele mele… duh sunt şi viaţă (In 6,63). Iar în om, sufletul e cel care dă viaţă. Şi ce va putea da omul în schimb, dacă sufletul său şi’l va pierde? (Mc 8,36-37). Să ne păzim să nu fim înşelaţi ca Adam odinioară, iar înşelăciunea să se răsfrângă asupra sufletului nostru. Trebuie neapărat să ne grijim ca sufletele să stăpânească asupra trupurilor noastre! Să ştii că într’un trup ghiftuit nu vei găsi ascunse tainele lui Dumnezeu! Dacă eu mor acuma, cum se va uita lumea la mine? Ca la un corp ne-însufleţit! Un trup mort. Să nu te gândeşti că sufletele sunt închise în noi ca într’o carapace. Nu. Cât suntem calzi, avem suflet, suntem însufleţiţi. Şi dacă sufletul biruie şi stăpâneşte asupra trupului – şi ăsta’i iarăşi un lucru mare, pe care trebuie să’l ştiţi –  omul va cunoaşte măsura lucrurilor şi dreapta socoteală. Pentru că nemaifiind stăpânit de patimi – care sunt proprii firii trupeşti – omul nu va mai depăşi măsura, căci va mânca doar când îi va fi foame şi va dormi doar când îi va fi somn. Că tot ceea ce depăşeşte măsura vine de la diavolul! Un pahar de vin nu e rău, că e bun pentru întărire. Nu spune sfântul Ioan Gură de Aur că băutura e bună, dar beţia e de la diavolul? Deci cu dreaptă socotinţă trebuie luate toate. Că ce e mult, e patimă. Să’ţi fie dar trupul slugă bună şi să’i dai din toate doar atât cât îi trebuie.

– Avva, ştim că Dumnezeu cunoaşte mai dinainte cele care ne sunt trebuitoare şi ne poartă de grijă. De ce dară trebuie să’i repetăm aceleaşi rugăminţi? Doar ştie mai bine ca noi de ce avem nevoie şi mai mult, cele care într’adevăr ne sunt folositoare.

– Măi, măi…Duhul este cel care se roagă în noi! De asta cere David: „nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt, nu’l lua de la mine” (Ps 50,). Roagă’te însă pentru că se apropie judecata! S-ar putea să’nceapă veşnicia mâine, pentru că „sfârşitul tuturor s’a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni” (1 Petru 4:7). Şi ce spune apostolul Pavel cătreTimotei: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugaciuni … ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă” (1 Tim. 2:1,2). Ai pentru ce te ruga.

Şi un sfat pentru vremurile pe care le trăim?

– Măi, să fiţi atenţi la cuvintele deşarte, că mult rău vă faceţi unii altora prin mass-media şi veţi da socoteală. „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care’l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit”” (Mt 12,36-37). „Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire” (Ef 5,4) să aduceţi în toate zilele voastre. Domnul şi Maica Domnului să vă ocrotească…

interviu realizat de George Crăsnean, Prodromou 09 noiembrie 2008, la ceas tainic de seară

sursa: Lumea Monahilor anul II, nr. 12 (18) Decembrie 2008


[i] Ioan Lazar, ieromonahul Iulian

8 ianuarie 1926 nascut la Vorona Botosani. Tata Ilie, mama Elisabeta;

1946 inchinoviat la Sihastria;

1956 hirotonit diacon si preot;

1950 termina armata

La 50 de ani vine in Athos. 4 ani la Lacu din 1977. In 1981 vine la Prodromou, unde este duhovnic.


Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930