Posts Tagged 'Chilia Buna-vestire'

În Muntele Athos, la chilia Buna Vestire de la Schitul Lacu

un articol scris de părintel Arhimandrit Timotei Aioanei

Părintele Cleopa povestea adeseori despre călătoria făcută în Muntele Athos către sfârşitul anilor ’70. Era într-adevăr o vizită istorică pentru că atunci, în anii aceia, era aproape imposibil să obţii aprobările necesare. L-au însoţit pe cunoscutul avvă Patriarhul Daniel, pe atunci doctorand la Strasbourg, şi arhimandriţii Victorin, Ioanichie şi Bartolomeu. Vizita a durat mai mult de o lună. S-au oprit la marile mănăstiri, au călătorit pe jos, pe cărări ascunse printre arbuşti pitici, ţepoşi, neprietenoşi. Uneori călătoreau o zi întreagă ca să ajungă la altă mănăstire ori la o chilie cu sihaştri români. Cu farmecu-i neegalat, părintele Cleopa povestea şi de momentul ajungerii la Schitul Lacu. Trecuseră o zi întreagă prin încercările călătoriei şi erau osteniţi de greutatea drumului. Au ajuns pe înserat la chilia Buna Vestire de la Schitul Lacu.

Vieţuia în acest loc ierodiaconul Neofit Negară. Părintele Cleopa îl asemăna cu patriarhul Avraam, cel iubitor de străini. Aşa îi rămăsese în amintirea lui călugărul care-i primise cu inima deschisă, punându-le pe masă câte o bucată de peşte, prins de el în Marea Egee, măsline şi o cană cu vin rece. La plecare, aflând că doresc să ajungă până la Roma, ierodiaconul Neofit le-a dăruit câteva lire de aur pentru multele cheltuieli până la întoarcerea în ţară. Părintele Cleopa pomenea adesea gestul monahului atonit. După rânduiala lui Dumnezeu, Neofit Negară s-a îmbolnăvit greu, a fost mutat în mănăstirea „Sfântul Pavel“ pentru îngrijiri şi chilia a rămas părăsită. După mulţi ani de suferinţă, Neofit Negară s-a mutat din această lume, învrednicindu-se să vadă îngeri în ziua ultimă a petrecerii printre pământeni. În locul său a venit la chilia Bunei Vestiri părintele ieromonah Ştefan Nuţescu, cu metania la Sihăstria, adunând în jurul său mai mulţi călugări râvnitori. În această obşte se nevoieşte şi ucenicul de altădată al părintelui Cleopa, ieromonahul David Gălbează. Rugători, iubitori ai Liturghiei, ai cântărilor psaltice, ai rucodeliilor tradiţionale călugăreşti, părinţii de la chilia Buna Vestire fac misiune şi sunt primitori ai pelerinilor care ajung în această „Tebaidă“ a Muntelui Athos.

Într-o zi de sărbătoare, după o Liturghie „împărătească“ am poposit şi eu la chilia mai sus amintită. Chiliile şi acareturile s-au înnoit, dar bisericuţa schitului s-a păstrat aşa cum a fost, cu puţinele ei odoare, cu vechea catapeteasmă şi cu duhul acela neschimbat al sihaştrilor atoniţi.

Ca şi la celelalte chilii, se întâlnesc zidiri noi, reparaţii capitale, dar observi în acelaşi timp comorile tradiţiei şi firul de diamant al legăturii cu părinţii de altădată. La chilia Buna Vestire se lucrează şi la traduceri, la scrierea cărţilor de zidire sufletească, la păstrarea vechilor istorii ale aşezămintelor româneşti din Grădina Maicii Domnului.

Poposind din nou în această chilie, mi-am amintit că fiind elev la Seminar, am participat la călugăria părintelui Ştefan Nuţescu. Au trecut de atunci mai mult de 20 de ani. Sihăstria avea, în anii aceia, un sobor numeros, dar cu toate acestea, călugăriile erau foarte rare. La slujba de la miezul nopţii, avva Cleopa a coborât din deal şi i-a adresat noului monah cuvânt de învăţătură. Vocea lui, ca a tunetului, a străbătut sufletul novicelui, făcându-l ucenic în duhul sihaştrilor. Acelaşi duh sălăşluieşte şi în ieromonahul David. Părintele Cleopa şi-a deschis sufletul în faţa acestor monahi, care l-au urmat până la capăt. Pe buzele lor numele marilor părinţi de atunci şi de acum sunt mereu pomenite.

Am rămas la chilia Buna Vestire la liturghia de după Liturghie, ascultând cuvântul de învăţătură şi bucurându-mă de întâlnirea fraţilor. În faţa ochilor mei se perindau amintirile povestite de părintele Cleopa la vârsta când despre Athos se auzea aşa de rar. Era un vis pe care-l retrăiam cu aceeaşi intensitate ca prima oară. Eram „mândru“ să ştiu că şi altădată am poposit la Lacu, cu binecuvântare chiriarhală, însoţind cel mai numeros grup de monahi din România în vizită la Athos. Atunci, drumurile schitului şi ogrăzile chiliilor arătau ca la o litanie, ca la o sfinţire de mănăstire, ca într-o zi de Paşti.

Pelerinajul la aşezămintele româneşti de la Muntele Athos mai înseamnă şi altceva. Înseamnă înnodarea, păstrarea unor legături din vremuri bătrâne, cu monahi de acelaşi neam şi aceeaşi trăire. Este bucuria de a şti că, într-un loc cu atâta istorie şi sfinţenie, se aud slujbe şi mai ales Liturghia în dulcea limbă românească.

Dacă oamenii uită uneori daniile făcute cu atâta mărinimie de domnitori evlavioşi şi buni, Dumnezeu nu uită niciodată. El va răsplăti în ziua aceea şi celor mărinimoşi şi celor care au uitat. Celor din urmă le va aminti că şi-au trăit zilele în zadar, arătându-se nerecunoscători faţă de binefăcătorii lor.

Aşa că, nu te teme, turmă mică! Dumnezeu priveşte către tine. El ştie încercările tale, ştie că lupii se pregătesc să atace la lăsarea întunericului.

Domnul va aduce asupră-ne bucuria vestirii celei bune a nemărginitei sale milostiviri, ca şi la chilia Buna Vestire de la schitul Lacu, din Muntele Athosului.

sursa: Ziarul Lumina

Anunțuri

Scurtă convorbire cu Părintele Ieroschimonah Ștefan Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

Părinte, pentru început vă rugăm să ne dați o definiţie a dreptei socotințe.

Dreapta socotință este cumpăna care menține echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.

Cum se poate ajunge la dreapta socotință? Care este ţinta şi care sunt roadele ei?

În viaţa duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă această virtute a dreptei socotinţe şi care să ne povăţuiască. Şi nu numai la începutul vieţii duhovniceşti, dar şi la mijloc şi spre sfârşit. Deci toată viaţa. Mai mult la început e nevoie însă să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne formeze ca oameni duhovniceşti.

În om se lucrează din trei direcţii: de la Dumnezeu, din partea firii omului şi de la diavol. De aceea, cel începător nu-şi poate da seama de unde vine impulsul, dorinţa de a face un lucru. Şi atunci duhovnicul îi spune „nu”, „da” sau „este indiferent, dar mai bine să nu faci lucrul gândit”.

Dreapta socotință este un lucru ce se dobândeşte după multă nevoinţă duhovnicească. Are ca ţintă călăuzirea corectă a sufletului către scopul ultim şi discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul cel mai important socotesc că este menţinerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se câştigă prin celelalte nevoinţe, dar dreapta socotință menţine nevoinţa la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socotință nu dă roade; nevoinţa dă roade, însă nevoinţa făcută cu dreaptă socotință. Roadele dreptei socotinţe sunt urmări ale lucrării duhovniceşti: pocăinţa, dragostea faţă de aproapele, ascultarea, blândeţea şi celelalte.

Care este relaţia dintre dreapta socotință şi cuminţenie?

Între ele este o mare diferență. Una este să fii cuminte şi alta este să câştigi dreapta socotință. Aceasta din urmă se câştigă după multă nevoinţă şi ani destui. A fi om cuminte nu presupune că esti şi om duhovnicesc.

Ce înseamnă să ai o minte cuminte?

O minte cuminte înseamnă a te păstra şi a nu ieşi din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relaţiile sociale dintre oameni. În viaţa duhovnicească este cu totul altceva. Spre exemplu, sfinţii nebuni întru Hristos n-au fost numiti „cuminţi”, ci „nebuni”, însă ei sunt mult mai mult decât cuminţi, pentru că au ajuns la un înalt nivel de comuniune cu Dumnezeu şi prin această nebunie îşi acoperă adevărata lor lucrare de ochii lumii şi de alţi ochi.

Altceva este un om drept, un om corect în viaţa socială, fată de un om duhovnicesc. E o mare diferență. Poate fi omul şi drept, şi duhovnicesc, însă poate fi şi cuminte, şi ateu. Această cuminţenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi foarte uşor viaţa duhovnicească. Într-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuşi la punct ca să poti clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poti clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cuminţenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni şi ea poate ajuta pe cineva să propulseze foarte repede dacă se angajează în viaţa duhovnicească. După părerea mea, cuminţenia aceasta este temelia unei vieţi duhovniceşti adevărate, bineînţeles dacă după angajarea în viaţa duhovnicească se păstrează în această cuminţenie.

Dar dacă extindem cuminţenia şi în ce priveşte viaţa duhovnicească?

Prin angajarea omului în viaţa duhovnicească nu se elimină cuminţenia. Ele se întrepătrund, această cuminţenie ajutându-l foarte mult să sporească. Cuminţenia se înduhovniceşte, se spiritualizează. La omul neduhovnicesc, cuminţenia rămâne în anumite limite, comportându-se cuminte până la sfârşit: nu jigneşte pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare… În viaţa duhovnicească, cuminţenia se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine, dar şi pe ceilalţi. Zicea cineva: „Acest om îmi odihneşte sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce linişte nu numai în relaţiile exterioare, ci şi în cele interioare. Deci cuminţenia este şi temelie, şi culme în viaţa duhovnicească, dar e şi timona care ajută să ţii calea dreaptă întreaga viaţă.

În ce sens dreapta socotință a fost considerată, de unii Sfinţi Părinţi, precum Sfântul Antonie cel Mare, cea mai mare virtute şi dacă este mai mult decât dreapta măsură sau cumpătare?

Este cu mult mai mult decât dreapta măsură şi cumpătare, cu toate că au legătură, dar dreapta socoteală sau discernământul se referă la toate virtuţile, la toată viaţa duhovnicească, nu numai la cumpătare. Cumpătarea sau înfrânarea este un aspect. Dreapta socotință este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este să ne arunce în extreme, ori în stânga, ori în dreapta. Căderea de-a stânga înseamnă lucrarea exclusiv a patimilor trupesti (trândăvie, lăcomie, desfrânare), iar căderea de-a dreapta este căderea în nevoinţă peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispitiţi să se nevoiască peste puteri, ba chiar au fost ajutaţi să ajungă la anumite măsuri, însă în cele din urmă au căzut înfrânţi. Deci dreapta socotință este virtutea virtuţilor, care ne păstrează în smerenie.

Prin dreapta socotință omul tinde să nu mai aibă căderi în stânga sau în dreapta, pendulări între extreme, ci tinde să se mişte din ce în ce mai puţin, până la nemişcare. Ce înseamnă nemişcare în Dumnezeu?

Nemişcarea în Dumnezeu este o lucrare a fazei a treia a vieţii duhovniceşti. Prima fază este faza purificării, a curăţirii, a doua este a iluminării, iar a treia a îndumnezeirii. În prima fază, zic Sfinţii Părinţi, este mai pronunţată lucrarea omului pentru dobândirea harului. În a doua fază începe lucrarea harului, care iese la iveală. Sfântul Marcu Ascetul zice: „Hristos este ascuns în poruncile Lui”. Nu-L vedem, dar lucrând poruncile Îl asimilăm, dobândind harul care la o anumită vreme iese la suprafaţă, luminând cele lăuntrice şi cele dinafară. În cea de-a doua fază primim luminarea minţii, dar şi lucrăm. Iar faza a treia este faza îndumnezeirii, de care se învrednicesc puţini, este treapta nelucrării omului, numită faza lucrării exclusiv a lui Dumnezeu. Lucrarea supremă este nelucrarea. Nelucrarea este totuşi o lucrare. Această lucrare a nelucrării este specifică fazei înalte a îndumnezeirii. Ea presupune înainte o mare nevoinţă. Nu poate un începător să ajungă deja la faza nelucrării personale. Toate trebuie să meargă într-o anumită evoluţie, după o anumită regulă.

Împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu este o nebunie. Cum se împacă această nebunie, în special „nebunia întru Hristos”, cu judecăţile omeneşti?

Sfântul Apostol Pavel spune că pentru ca „să fii înţelept trebuie să te faci nebun”. Deci nu a fi, ci a te face „nebun”, adică nepotrivit pentru judecăţile omeneşti cele de aici. Acestea nu se împacă. Un om duhovnicesc pe toate le judecă şi nu este judecat de nimeni. Este deasupra tuturor acestor judecăţi omeneşti. Cei de jos nu pot pricepe mintea „nebunului întru Hristos”, pentru că acesta este în legătură cu Dumnezeu şi toate le analizează şi le coordonează după judecăţile lui Dumnezeu. În sensul acesta credinţa este o nebunie, „nebunia Crucii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Înaintând pe scara duhovnicească eşti din ce în ce mai neînţeles de cei de jos. Doar când ceilalţi se ridică la nivelul tău pot să te înţeleagă. Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Sunt foarte multe planuri. Trăim unul lângă altul, unii chiar sot şi sotie, însă despărţiţi sufleteşte de mulţi ani, pentru că unul e la o anumită vârstă duhovnicească, iar altul la alta. Oamenii nu i-au înţeles pe „nebunii întru Hristos” şi atunci i-au catalogat „nebuni”. Această lucrare a nebuniei întru Hristos a fost specifică lumii greceşti şi celei ruseşti. La noi n-a prins acest fel de nevoinţă, sau foarte puţin. Sfântul Serafim de Sarov spune că în viaţa lui a văzut foarte puţini adevăraţi nebuni întru Hristos. Nu oricine poate să-şi ia asupră-şi această nevoinţă. Nu e obligatorie. Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos, după ce se despătimeşte cu Sfântul Ioan Pustnicul în deşert, se întoarce în Constantinopol pentru a urma această formă de nevoinţă. Sfântul Simeon este însă o excepţie de la regulă. Excepţiile sunt dirijate de Sus, fără putere de lege. Regula este calea împărătească. Şi „nebunia întru Hristos”, şi pustnicia, şi vieţuirea de unul singur sunt daruri de sus. E necesară multă virtute pentru a împlini bine aceste chemări. Este o mare nevoinţă să renunţ de bună voie la statutul unui om integru în faţa oamenilor şi să suporţi toate consecinţele ei, tot blamul şi tot dispreţul celor din jur. Vedeţi, în condiţiile normale cât de greu suportăm un cuvânt aspru, de batjocură, sau dispreţ sau chiar un gest cât de mic de dezaprobare, pentru că lucrarea omului vechi este încă vie în noi. Vedeţi ce înălţime are lucrarea nebunului întru Hristos? Trebuie să fie despătimit şi într-o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu. Nu ni se cere nouă să le urmăm lor, ci căii Sfinţilor Părinţi, căii de mijloc, căii celei bătătorite.

Dreapta socotință caută să împace judecăţile lui Dumnezeu cu judecăţile oamenilor sau ne detaşează total de judecăţile oamenilor?

Lucrările duhovniceşti sunt foarte precise şi nu suportă compromis. Compromisul este un pact cu cineva care nu e Dumnezeu, pentru că pactul cu Dumnezeu este împlinirea strictă a poruncilor. Când nu faci lucrarea lui Dumnezeu, deja faci pact cu altcineva.

Dreapta socotință nu caută să împace judecăţile oamenilor cu judecăţile lui Dumnezeu. Nu se poate vorbi în acest sens de împăcare. Nici chiar sfinţii mari care au căutat să cerceteze judecăţile lui Dumnezeu n-au reusit. Spre exemplu, unui bătrân cu viaţă sfântă ce a stat mult timp în pustie şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere judecăţile Sale, i se arată un înger care îl întreabă: „Ce doreşti?” „Vreau să ştiu judecăţile lui Dumnezeu”, zice sfântul. Îngerul îi răspunde: „Nu este om care să ştie aceasta, dar pentru că m-ai rugat îţi voi da nişte exemple”. Şi îngerul l-a luat pe pustnic şi după o zi de mers au ajuns la o gazdă. Au dormit noaptea, iar gazda i-a servit cu ce avea mai frumos, cu o tavă de argint. Au servit cele de pe tavă, iar la sfârşit, îngerul ia tava şi o aruncă într-o prăpastie. Şi au pornit mai departe. Au ajuns la o grădină foarte frumoasă. Au poposit lângă un izvor şi stând la un loc mai ferit, văd un om bătrân care se aşază şi el. Apoi apare un călăreţ care începe să-i ceară banii. Bătrânul nu întelege despre ce bani era vorba. Călăreţul se înfurie şi îl bate până îl omoară. Sfântul şi îngerul au plecat mai departe. Au ajuns în cele din urmă la o casă părăsită, din care mai rămăsese un singur perete în picioare. S-au asezat să doarmă, iar îngerul, în loc să doarmă, a dărâmat complet zidul şi l-a refăcut. Dimineată, părintele foarte neliniştit îl întreabă: „Eşti înger sau eşti demon? Ce înseamnă toate cele ce le-am văzut?” Îngerul răspunde: „Creştinii la care am înnoptat sunt evlavioşi şi au făcut multe fapte bune. Tava de argint era însă câştigată prin nedreptate. Şi pentru ca să nu-şi piardă plata faptelor bune şi mântuirea, am luat tava de la ei. Bătrânul mort, în tinereţe a omorât pe cineva. Călăreţul era stăpânul locului unde am poposit şi urmărea hoţul care tocmai îi furase banii. Astfel, bătrânul a plătit cu viaţa sa uciderea făcută de el mai demult, ca să i se ierte din păcate. Iar în locul zidului părăsit a fost o casă foarte mare. Şi ultimul din casa aceea a îngropat o comoară în zid, care era cât pe-aci să se surpe. Stăpânul de acum ar fi găsit comoara şi ar fi trăit în nedreptate şi răutate. Zidul făcut acum va dura până se va naşte cineva care, găsind banii, îi va folosi într-un scop bun. Deci”, i-a zis îngerul, văzând mirarea sfântului, „nu mai cerceta judecăţile lui Dumnezeu, ci îngrijeşte-te de păcatele tale”.

Judecăţile lui Dumnezeu nu se pot împăca cu judecăţile oamenilor. Lucrarea dreptei socoteli este de a elimina şi curăţa judecăţile omeneşti, pentru ca ele să devină după Dumnezeu. Lucrând după judecăţile lui Dumnezeu, omul trăieşte veşnicia încă de aici.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa: www.munteleathos.com


Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930